The Temple, București

„Mihăiță, vii și tu la surprise-party?”. M-am crispat în clipă, când am auzit „și”-ul ăla, care mi-a ucis viața socială în liceu și care nu poate fi detronat decât de și mai odiosul „decât” („Băi, Romi, de ce nu m-ai invitat la ziua ta de naștere?”, la care Romi: „A, păi n-au fost decât câțiva prieteni!”). 

M-am uitat atent la Andreea, colega de sală, i-am scrutat abisurile sufletești cu vultureasca-mi privire, ca să-mi dau seama de adevăratele ei intenții, dar n-am obținut altceva-n afară de „Ca să te trec pe lista pentru cadou. Contribui și tu, da? Ai 25 de lei?”. Mă rog, treacă-meargă. Era vorba de aniversarea profesorului, am zis că bine-bine, și-am întrebat dacă se bea bere („Da, se bea. Fiecare ce vrea”).

Ăla parc-ar fi presimțit că-i clocim ceva, ne-a băgat în seara aia un antrenament asasin, am plecat de-acolo pe trei cărări, epuizat ca un catâr de la chasseurs alpins (unde nu este de joacă, asta garantat!). De-abia mi-am târâit oasele martirizate până la The Temple, pe Șerban Vodă, colț cu Mărășești, unde m-am prăbușit dramatic în scaunul din capul mesei și m-am milogit pierit de domnul Soare, chelnerul, să mă ajute cu două halbe mari că mor. 

Am avut noroc. Nu i-am putut citi expresia facială, că era pictat pe față (ceva tematic, cavouri, păianjeni, addamși, mă rog, ceva din respectiva zonă folclorică), dar din ochi am priceput că e om de-al meu, consumator, și că n-o să mă lase să mă sting; mi-a adus halbele, le-am uscat, m-a întrebat dacă nu vreau de mâncare, i-am zis că da, că vreau să mănânc încă două halbe și pe urmă mai văd eu. Am fost salvat, am fost mântuit: după ce-am golit-o și pe-a patra am început să respir normal, să revin la viață și să mă uit în jurul meu. Lume, ca la Moși!

În stânga, o fată care povestea (fusese călare pe văile sudice ale Făgarașului, în copilărie, până la stânile de sub căldări); în dreapta, Leo, ucenicul, care voia să afle „totul” despre Marie Brizard (partea cu alcoolul, desigur; fără să mă laud, consider că i-am fost de un real folos), iar în lungul mesei, oameni care beau și se veseleau. 

„Beau”, adică beau apă, suc și limonadă, cum le șade bine dismorfofobicilor (mai cunoscuți ca „BDD”-ici, adică maniaci cu sănătatea), și „se veseleau”, adică se uitau ca disperații-n telefoane, într-o tăcere de rău augur, pe care-o umplea doar vocea mea măcănită, cu care-i ceream lui Soare „oleacă de beri”. Credeam că m-am integrat. Dar am auzit-o pe Andreea, la final, la spartul chefului: „Pe Mihăiță nu-l mai chemăm”.

articol publicat în numărul 44/2017 al revistei Cațavencii 

Philz Coffee, San Francisco

„Uite ce-ți dau eu”, zice Adrian (un coleg de la sală), întinzându-mi un card alb, de dimensiunile unui card bancar (inițial am crezut că... mă rog). Ca să ies cu bine din încurcătură, am răspuns: „Ce, mă, se vede pe mine că-s sărac?”, la care el a început o explicație foarte lungă, puțin dezlânată, din care rezulta că numai eu pot să-l înțeleg, că am fost la San Francisco și cunosc orașul (?!), că el a citit ce-am scris și cică n-aș fi scris rău, dar nici bine, că dacă scria el textele alea ar fi fost „informative, istețe, plăcute” (cu asta sunt obișnuit de la fotbal, că absolut oricine dă cu picioru-n minge mai bine decât un fotbalist) și-ar fi continuat mult și bine, dacă nu-l întrerupeam să-l întreb ce e cu cardul. M-a lămurit că-i un gift card în valoare de 20 $, că dacă te duci la cârciuma asta, Philz, bei ca ursul de banii ăștia, dar ești obligat să te duci cu un invitat, c-așa-s regulile jocului. 

Douăzeci de dolari?! Mi-au lucit ochii. Mie nu mi-a dat nimeni nimic gratis, toată viața mea, așa ca i-am mulțumit călduros amicului Adrian și-am pus, frumușel, cardu-n buzunar. N-oi avea eu drum prea frecvent prin orașul ăla, dar calul de dar nu se caută la dinți! Am ajuns acasă și m-am uitat pe internet, să văd cu ce m-am ales. 

Fatalitate! Philz Coffee nu este nicidecum o cârciumă, ci o cafenea, nu au în meniu nicio băutură cu grade (iar eu nu beau nimic fără grade, ca să fie foarte clar!); ca și cum asta nu era de-ajuns, nu-i vorba de o cafenea, ci de-un lanț de cafenele, că numai în San Francisco am numărat 14, în zona metropolitană încă patru, încolo spre Oakland alte trei, plus două în pregătire (Fremont și Corte Madera). 

Când ne-am revăzut, Adrian rânjea cu gura până la urechi, probabil că se pregătea să-mi ceară echivalentul în lei al celor 20 de dolari (nu i-aș fi dat nimic, măcar că el e mai tânăr, mai greu, mai înalt și mai mobil decât mine – dar eu sunt mai rău decât el, ceea ce contează, la chestii d-astea), dar i-am înapoiat cardul și i-am explicat că nu beau cafea. Ever. Că nu beau și nici n-am băut vreodată. 

A rămas mut când s-a prins că nu glumesc; cică „Eu n-am întâlnit niciodată în viața reală un om care să nu bea cafea! Doar în filme, adică-n filmele proaste”. I-am zis dacă a-ntâlnit teetotaleri și-a zis că da, dar ăia-s „altceva, nu se compară!”. Eu susțin că se compară foarte bine. Punct!

Și care e „recomandarea săptămânii”?! Păi, recomandarea e să vă duceți la sală, că nu se știe de unde poa’ să pice un doo’j’de parai, acolo! 

articol publicat în numărul 41/2017 al revistei Cațavencii 

Pampas, Palo Alto

Tuturor le place la Pampas și dacă stai să-i asculți, acolo e raiul pe pământ, e locul de verdeață și răcoare etc; „tuturor”, adică tuturor românilor, bunînțeles. 

Am pus botul și m-am dus și eu, ce, să rămân mai prost?! (Bine, nu m-aș fi dus dac-ar fi trebuit să plătesc din buzunarul propriu și personal, dar cum n-a trebuit... mi-am așezat augusta făptură direct pe-un scaun de la bar. Mă rog, nu întreagă-mi făptura, doar o pereche de buci). 

Am luat ceva ușor pân-au venit ceilalți (adică whiskey, desigur, și i-am zis băiatului să nu se calicească, să-l facă dublu, fără gheață, și să-l treacă pe nota de la masa trei), apoi ne-am pus cu toții să mâncăm, după ce s-a adunat toată trupa (patru adulți, trei copii și-un crocodil de lemn târât de sfoară). 

Eu nu știam care-i rostul locului, m-am uitat la ce făceau alții și-am făcut și eu la fel: vegetables open bar, m-am dus și mi-am umplut o farfurie cu fel și fel de buruieni (anghinare fiartă, miez de bambus, gogoșari prăjiți, turte de susan, pilaf de quinoa), din care cică să mănânc; ce să mănânci din alea?! A venit chelnerul să ne întrebe ce vrem să bem, am cerut syrah (deja îmi curgeau balele), și ticălosul mi-a adus un pahar și-a plecat cu sticla, în loc să mi-o lase pe masă, ca-n țările civilizate! Am vrut să mă iau de el, dar am fost prins în anfiladă, în focul încrucișat al neveste-mii și soră-mii; l-am lăsat pe infect să plece cu tot cu sticlă, deși plângeam pe dinlăuntru-mi. 

Pe urmă, gata, să trecem la treabă: vine unul c-o țepușă imensă, zice că are acolo friptură de miel din Noua Zeelandă. Să fie primit, îi zic și-mi taie-n farfurie o feliuță mică-mică. Vine altul cu altă țepușă, cu vițel de Texas; bagă! Al treilea, cu spinare de porc spaniol, al patrulea, cu inimi de curcan (ăsta cred că era apatrid, că n-a zis de unde e), al cincilea, cu „vită maturată braziliană” (nu știu ce e aia), al șaselea, cu elan canadian (de când au canadienii ferme de elani? Ce, îi cresc în baterii, ca pe găini?) și tot așa, până la ultimul, cu „miez de ananas fript la jar de fag”. Ăsta chiar că m-a lăsat tâmpit, neam de neamul meu n-a auzit de-așa bazaconie. 

Chestia e că-ntre mormanele astea de cărnuri fumegânde ar fi fost normal să balotez vin ca urșii, dar în total am consumat, de-a lungul întregii orgii, doar 2 (două) pahare de syrah, d-alea mari, c-oleacă de vin pe fund.

Am aflat dup-aia care erau românii înnebuniți după Pampasul din Palo Alto. Cei din generația părinților, roși de foame-n comunism. Șoimii cozilor! 

articol publicat în numărul 39/2017 al revistei Cațavencii