Vendiák, Budapesta

Trebuie să încep direct cu secretul, nu să vă plimb aiurea pe câmpii, că nu știu câtă răbdare aveți cu textul ăsta: banii mari la sfârșit, banii mici la început. Asta-i tot. Adică, atunci când ești începător în d-ale city breakului, ai tentația de a sparge bani în prima seară, de a te răsfăța cu cine știe ce bunătăți locale, de a face cumpărături pe repede-înainte, astfel încât în ultima seară stai melancolic la fereastra hotelului sau a pensiunii, ronțăind un covrig, că alți bani n-ai, și aștepți mioriticește plecarea acasă, băgându-ți toate celea, c-a fost timpul prea scurt. Țeapă! Nu timpul a fost scurt, ci tu ți l-ai prostituat prin toate capcanele de turiști, alea din prima seară, și abia la încheierea sejurului te prinzi că ai ratat cele mai interesante locuri din orașul respectiv; uite-așa mai rău te enervezi în loc să-ți priască!

Ceea ce ai de făcut este s-o iei ușor. Urci bagajele în cameră, faci un duș, cobori la recepție, ceri o hartă gratuită, întrebi unde se mănâncă bine în apropiere (dar nu te duci acolo, că hotelierii și restauratorii sunt totdeauna mână-n mână), o iei brambura pe străzi, intri în două-trei baruri unde vezi lume (să nu fie goale, c-atunci e ceva dubios cu ele), bei câte ceva în fiecare, dar puțin (asta este foarte important!), te flenduri prin zona veche a orașului, bagi o șaorma la varice, iei bere și apă plată pentru noapte, din vreun market de cartier, te duci și te culci.

În felul ăsta rămâi cu bani pentru ziua numărul doi (muzee, cumpărături, parcuri, ruine etc) și mai ales pentru ultima zi, pe care o dedici burdihanului. Ai aproape 72 de ore în orașul respectiv, ai ochit deja ceva, mergi la sigur; eu m-am băgat la Vendiák, pe Egyetem, pe o ploaie teribilă. Nu m-am lăsat impresionat de șeful de sală, care a-ncercat să mă ia tare (eram ciuciulete), i-am zis că mi-e foame, că vreau o masă în bibliotecă (studiasem dinainte), cu fața la televizor, și să dea pe un canal internațional, că nu-nțeleg limba locului.

A fost perfect. Am luat gâscă pe varză (degeaba zic ungurii că pasărea lor națională e dropia – cum e pelicanul la noi – că nimeni nu te servește cu dropie, dar gâscă găsești peste tot) și un Shiraz local, o minune. La celelalte mese din „bibliotecă” erau trei cupluri, din care două hetero: francezi, britanici, germani. Ne uitam toți la TV, fusese un atentat. Ce era să fac? Am tras cu urechea.

articol publicat în numărul 26/2017 al revistei Cațavencii