Casa de vânătoare din culmea Mohornicului
Trei băieți hotărâți, un plan simplu: urcăm din Băile Herculane până în vârful Dobrii, apoi coborâm binișor în Cerna Sat, de unde ne întoarcem cu autostopul la București (mai exact, până la Apa Neagră, de unde luăm un microbuz spre gara din Craiova). Altfel spus, munții Cernei în patru zile. Imposibil să nu-i facem! Dacă nici de asta nu suntem în stare, mai bine ne luăm cărucioare d-alea de invalizi (wheelchairs) și ne așezăm în fața bisericii, la mila creștinilor. Sunt totuși treizeci de ani de când mergem pe munte; să fim serioși!
E, aia-i. Că muntele nu-i Vama Veche. Muntele nu-ți dă blenoragie și nici nu-ți fură portofelul, muntele te omoară, când te vede mai prost. În cazul nostru, a procedat exact ca Dumnezeu, adică ne-a luat mai întâi mințile: ne-a lăsat să urcăm într-un taxi din gară, să mergem până la Podul de Piatră din stațiunea Herculane, să dibuim apoi Traseul Foișoarelor la lumina lanternelor (veniserăm cu trenul de noapte, am început expediția pe la cinci fără ceva, ante meridian), să urcăm voinicește pe la Foișorul Verde (frumușel, nimic deosebit), pe la Izvorul Munk (c-un debit enorm, dar având în dotare și un cerșetor, specia „Nebun întru Cristos” – nu i-am dat nimic, l-am amenințat cu bătaia), pe la Foișorul Galben (drăguțel, nimic deosebit), pe la Foișorul Ciorici (splendid punctul de belvedere de lângă, de-aia i se și spune „Stânca lui Sissi”), și în final pe la Foișorul Roșu, unde într-adevăr merită să te oprești și să dai cu șapca de pământ, ca naționaliștii și alți nenorociți: bă, frumoasă-i țara asta, băga-mi-aș, cu ce-am meritat-o noi, bă?!
Ai drept în față uriașul zid de calcar al masivului Mehedinți, cu mult mai înalt (în acest punct) decât munții Cernei; în vale, abia-abia zărită, curge Cerna („Jelească-mă apele Cernii! Să-mi bubuie crivățul iernii.” etc), singurul râu de nivel 4 din România (mă refer, desigur, la sportul zis whitewashing, nu c-aș avea eu bani să-l practic – regret obștesc) despre care voi mai pomeni; pe firul apei, cele trei părți ale Băilor Herculane, una mai delabrată decât alta, deși aici s-a făcut turism serios între 1736 și 1989 (păcat, mare păcat!). Poate, cândva, cine știe...
Și-apoi am ajuns la Casa de vânătoare de pe traseul de creastă (nu contează că-i marcată cu „punct albastru” în loc de „bandă roșie”; așa e cum spun eu!), unde ar fi trebuit să rămânem. Am fi avut adăpost clasa una și acces la apă, că izvorul Munk nu e departe. Dar n-am rămas. Cu ce consecințe, aflați miercurea viitoare.
***
Conacul din Poiana cu Peri
Conacul nu-i conac, iar Poiana cu Peri nu-i nicio poiană cu peri. Astea sunt doar niște denumiri moștenite, pe care le-am luat și noi de-a gata, fără să ne gândim prea mult la ele, până ce le-am văzut cu ochii. Abia atunci am început să le gândim: „conac” zice-se c-ar veni din turcește, unde-i al dracu’ de polisemantic, ceea ce-n româna literară s-a pierdut, dar în româna țărănească, nu. Localnicii numesc „conace” locuințele temporare de vară, pe care ei le ridică departe de sat, acolo unde au pământurile (sus pe dealuri înalte, aproape sub munte). Conacele astea pot fi mai îngrijite sau mai fruste (doar ceva mai mult decât niște stâni), dar sunt structură de zid, nu împletitură de nuiele. În ăsta din Poiana cu Peri nu ne-am oprit să dormim, deși puteam (și-ar fi fost cu totul indicat), dar ne-am crezut grozavi. Nu eram. Nimeni nu-i. Cine altfel spune, minte!
Poiana cu Peri a fost cândva o livadă „înaltă” (adică aflată la mare altitudine), plină nu numai cu peri, dar și cu nuci, meri, pruni, cireși turcești; clima Banatului e foarte bună pentru pomicultură (ca pentru orice, cinstit vorbind). Pe vremea Imperiului, pământul era silit să producă cât mai mult, ca și locuitorii, dealtfel, iar poamele aveau preț, ca și celelalte produse agricole. Oamenii munceau zi-lumină chiar și aici, la 1500 de metri deasupra nivelului mării: foamea nu știa de concedii, de lene sau de ajutor social. Nici împăratul de la Viena. Impozitele trebuiau plătite, și cu ce le plăteai, dacă nu munceai?!
Acum nu mai e nimic. Poiana cu Peri e-o imensă „tufană” (desiș impenetrabil) de mărăcini, bozii și urzici, printre care se mai vede, rar, un nuc supraviețuitor, un păr sau un cireș. Nu știu dacă mai rodesc, dar chiar și dac-ar rodi, cine să mai culeagă poama? Nimeni nu urcă pân-aici, în afară de braconieri, ciobani și turiști – adică ăștia eram noi, evident, că n-am văzut pe nimeni altcineva.
Și nu-i de mirare: pe Cernei nu e apă. Abia la conac ne-am dat seama că făcuserăm o imensă greșeală (eu o făcusem, la drept vorbind), pentru că ar fi trebuit să avem minim doi litri de apă în plus, față de cât aveam. Ne-am pus problema și-am decis să continuăm: lasă, bă, că răzbim noi și fără! Oricum, imposibil să mai fie mult, mergem de azi dimineață, hai că acuși ajungem! Mai aveam de parcurs creasta Mocirliului, Culmea Mare, Poiana Cicilovete, creasta Fârtanului, Poiana Lungă. Apă ar fi trebuit să fie în Cicilovete. N-a fost.
***
Fâneața din Poiana Lungă, masivul Cernei
Da, e cale lungă până în Poiana Lungă: povesteam săptămâna trecută cum eram pe creasta Cernei, pe traseul de dungă roșie, și ne-apropiam ferice de Poiana Cicilovete, să bem apă pe săturate, să întindem corturile și să ne regalăm c-o supă de seară, înainte sau după vodca regulamentară. Numai că-n Cicilovete nu e pic de apă; nu știu dac-o fi fost vreodată, dar mie nu mi se pare. Am ținut sfat și am decis să luăm în lung creasta Fârtanului, iar după ce trecem de vârf să pășim cu grijă, să nu cădem ca oile în canionul Bedina, și după ce-om păși cât om păși, să facem stânga în unghi drept și să coborâm în Poiana Lungă.
Doar că. Vedeți voi, Fârtanul ăsta e muntele dracului, un fel de „Nefârtate” din basmele vechi pe care deja le-a uitat lumea, și rău a făcut, că era s-o pățim grav: traseul există, în sensul că marcajele de pe copaci sunt acolo, și mai vechi, și mai noi, dar traseul fizic, poteca, trebuie să fi fost abandonat cam acum 10 sau 15 ani. Unde a fost cândva potecă e acum boschetăreală de urzici, rugi de mure, zmeură, răsură și măceș, plus puiet de păducel în cantități industriale (după cum se știe, ghimpii păducelului nu sunt curbați, ci drepți, dar mulți și tari). Acolo unde toate astea lipsesc (rar!), traseul „trece” prin puiet de fag crescut pe niște pietroaie specifice, cum n-am mai văzut în niciun alt munte: mari cât capul de cal, poliedrice, învelite în mușchi alunecos și deloc bine fixate în sol. Pe scurt, drumul nostru pe Fârtanu a fost un fel de Via Dolorosa, pe care eu am plusat, mergând în pantaloni scurți. Nu știu de ce. Cumva, speram că dacă mă urzic la greu, drumul se va sfârși cumva mai repede și vom ajunge la apă și la izbăvire?!
Acum ar trebui să punctez și oful cel mare: n-aveam hartă. Munții Cernei sunt atât de „importanți” pentru cartografii români, încât nu există nicio hartă a lor, nici în colecția „Munții noștri”, nici online, nicăieri (cine știe, poate-or fi hărți militare, dar de unde să le iei?!). Așa că singura noastră posibilitate de orientare era un track pe GPS, atenție, desenat în Google Earth de un autor necunoscut, pe care l-am crezut pe cuvânt c-a mers pe-acolo, dar care n-a dat nicio descriere a traseului. De aici, drama: Fârtanu a fost așa de păcătos, încât eu unul mi-am pierdut încrederea în track, mai exact, în mersul doar cu GPS, în locul combinației ideale „GPS + hartă”. Am campat în fâneața lui Lazăr din Poiana Lungă și am coborât a doua zi la motel Dumbrăvița, renunțând la atingerea vârful Dobrii – spre furia, disperarea și frustrarea lui Julius, amicul.
***
Dumbrăvița, Băile Herculane
Ca să ajungi la Dumbrăvița, ai trei variante: sau vii cu mașina din Băile Herculane (acolo se termină stațiunea), sau cobori dinspre est, din creasta masivului Mehedinți, sau cobori dinspre vest, din creasta masivului Cerna. În ceea ce mă privește, e fost vorba de-a treia variantă, așa cum lesne vă puteți imagina (de-aia am eu încredere în Grig Bute să facă grupajul paginii ăsteia!). Eram cu Van (cunoscut în branșă ca „țestosarul Hermann”) și cu Julius, amicul. A fost foarte frumos. Am băut bere (Becks, cum e tradiția la noi, românii), am mâncat supă de pui, ceafă cu cartofi natur și salată de murături. Un meniu cu totul excentric, admit, care vă face să vă întrebați de ce Dumnezeu ați dat patru lei pe revistă, dar stați așa că povestea nu s-a terminat. Pentru că Julius, amicul, n-a mâncat cu noi, ci a mâncat din traistă. Mesteca și spumega; nu cu voce tare, nu! Ar fi fost sub demnitatea lui. Dar în foru-i interior era numai ură, că i-a și stat pastrama-n gât, a fost nevoit să-și ia înc-o bere, că altfel murea înecat. Oricum a murit el de necaz, dar asta-i separat!
Vremea era perfectă, rucsacii noștri erau plini cu mâncare, peste noapte ne odihniserăm excepțional, dar cu toate astea am decis să strângem corturile din fâneața lui Lazăr și să coborâm către apa Cernei, nu să continuăm traseul de creastă spre vârfurile Biliana, Zascol, Arjana, Cușmița, Iuții, Zglivar, Vlașcu Mic, Vlașcu Mare, Boldoveni, Babei, Bandoiu, Cailor și Dobrii – adică pentru ceea ce ne pregătiserăm de un an încoace. Creasta Cernei merită făcută? Da, categoric. De ce n-am făcut-o? Nu știu. Poate din lipsa apei, poate din lipsa hărții, poate din lene, sau poate – poate! – datorită managementului de criză al lui Julius, amicul: el a propus să continuăm traseul, Van și cu mine am votat „contra”, iar din momentul ăla a început șuvoiul de imprecații dinspre Julius, amicul. Slăbănogi! Muiști! Poponari! Sifilitici! Sorosiști! „Telectuali”! etc!
Pe de altă parte, Van și cu mine ne-am distrat copios la coborâre, certându-ne ca chiorii asupra țestoaselor, dat fiind că eu n-auzisem de „țestoasa lui Hermann” (Testudo hermanni), iar el n-auzise de „țestoasa dobrogeană” (Testudo graeca), ceea ce mai-mai ne-a făcut să ne dăm cu țestoasele în cap (săracele, ele ce vină aveau?), dacă nu ne-ar fi aplanat Julius, amicul: „D-aia n-ați vrut să mergem mai departe. De țestoși!”. Iată cum, la Dumbrăvița, am fost patru la masă; al patrulea era Niculae Moromete. Imposibil să nu vi-l aduceți aminte!
articole publicate în numerele 25, 26, 27/2017 ale revistei Cațavencii
