Mamie Rosa, Lisabona

Există o poveste est-europeană care circulă (circula, mai exact) prin tot spațiul de dincoace de linia Szczecin – Trieste și care, fie că-i anecdotă („Hai să-ți zic una tare”), fie că-i legendă urbană („Știu dintr-o sursă absolut sigură”), fie că-i vreo apocrifă („Așa am auzit și eu”), sună după cum urmează: se deschide o nouă unitate de alimentație publică; c-o fi plăcintărie, c-o fi patiserie, c-o fi simigerie – nici nu contează. În prima zi, niciun client, deși marfă este din belșug, na, ca la început. Nimeni nici a doua zi, nici a treia. Responsabilul, gestionarul, cum l-o fi chemând, disperat, ia măsuri, reamenajează vitrina, le pune vânzătoarelor bonete scrobite, colorează firma și-i pune beculețe, face tot ce poate: în continuare, niciun client. Se duce atunci la un evreu bătrân care avusese prăvălie înainte și-l roagă să-l învețe ce și cum. Evreul îi spune să golească vitrina de marfă, să dea câteva răngi în firma cea nouă și s-o facă praf, apoi îi organizează o coadă fake în fața unității, din figuranți, oamenii lui, care cumpărau marfă și o duceau înapoi pe ușa din dos. Din momentul ăla au început să dea năvală clienții adevărați, care cumpărau în dușmănie, iar gestionarul a fost decorat cu Ordinul Muncii (clasa a III-a).

Fiecare să înțeleagă ce vrea din povestioara asta (că specie gregară, că spirit de turmă, că Nea Nicu e de vină etc), dar iată ce-am pățit eu personal: seară de octombrie, ploaie mocănească, frig jilav. Suntem flamânzi, uzi, înghețați și certați, nevastă-mea și cu mine. Ajungem în Bairro Alto, Centrul Vechi al Lisabonei, unde-i cârciumă lângă cârciumă. E deocamdată prea devreme, toate-s goale, patronii și chelnerii își așteaptă clienții pe prag, dar noi nu intrăm nicăieri, pe motiv că prea nu e nimeni înăuntru; ajungem la Mamie Rosa, plin-ochi, cu chiu și vai ni se face rost de o masă mică, la intrare, să ne călim în curentul de aer rece care vine de-afară. Și stăm, și stăm, și stăm. E o singură tanti care servește (probabil Mamie Rosa însăși) și bag de seamă, trecând spre toaletă, că și la bucătărie lucrează o singură tăntică. Și stăm, și stăm, și stăm. Foamea dă în sevraj, nevastă-mea în plâns, numai eu sunt de vină pentru toate, evident. Ne ridicăm aproape leșinați și ne mutăm alături, la Casa Nostra, pe Travessa do Poço da Cidade, unde chelnerii și bucătarii ne salvează rapid de la moartea prin inaniție, lucru pentru care iau și ceva de băut și las bacșiș mai mare de 10%, ceea ce nu fac niciodată. Nu mie să-mi mulțumească. Ci Mamiei Rosa!

articol publicat în numărul 20/2017 al revistei Cațavencii