Rusia la răspântie

Habar n-am cine e Oleg Serebrian și nici nu mă interesează. Dar Rusia mă interesează, ca pe orice român, așa că mi-am bătut capul să citesc cartea asta, poate aflu ceva nou. Și, da, am aflat. Am aflat despre ce „răspântie” este vorba, în opinia lui Oleg Serebrian.

Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor. 

Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).

În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.

Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.

Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.

Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!

Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

Efectele secundare ale vieții

Citești romanul ăsta și nu-ți vine să crezi: a înnebunit Zografi? Bine, prea întreg n-a fost el niciodată, da’ oricum. Pe urmă citești ce-au scris criticii despre cartea lui și te crucești: tulai, Doamne, că s-or prostit și criticii! Pe urmă mai citești odată „ Efectele secundare ale vieții” și te prinzi că Zografi nu-i nebun deloc. A vrut să-și bată joc de critici (asta i-a ieșit) și să lase în lume o idee de-a lui mai veche (asta nu i-a ieșit); lumea e prea proastă ca să înțeleagă ideile simple, mai ales cele care nu-s cu happy end (adică toate ideile mari). Așa că nimeni n-a înțeles ce vrea să spună Zografi. Bine, în afară de mine.

Idee simplă: pe termen mediu sau lung (nu se știe), inteligența naturală nu are nicio șansă în fața inteligenței artificiale. Și pentru că singura inteligență naturală de pe planeta noastră este cea umană, concluzia e clară: oamenii sunt mai proști decât computerele și vor pierde, vor pierde îngrozitor. Punctum.

De ce? Pentru că inteligența umană este failibilă, iar cea artificială, nu. Romanul nu este un roman decât la prima vedere, iar la a doua se arată o demonstrație rece și seacă: toate personajele sunt inteligente, și toate, bărbați și femei, își folosesc inteligențele în scopuri autodestructive. Dacă te lași să plutești la suprafața acțiunii, poți simpatiza cu unul sau cu altul (autistul, feminista, îndrăgostitul, copywriterița, criminalul), dar toți sunt doar ilustrări ale aceluiași principiu: specia umană nu își folosește inteligența ca să-și facă bine, ci ca să-și facă rău. La nivel de specie și la nivel de individ. Punctum.

„Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt […]. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatorial digital. Concluzia e inevitabilă” (pagina 448).