Sărbătoarea Corturilor

Dacă aș fi ales cartea după titlu, îmi luam țeapă: nu e vorba de niciun fel de cort. Apare doar la sfârșit de tot un cort d-ăla țigănesc, de nuntă, sub care se adună vreo două sute de proști să-l asculte pe-un canceros care se-nchidea într-o budă de lemn ca să vorbească cu Dumnezeu. Cool! Dar eu nu mi-am luat țeapă, pentru c-am ales-o de pe raftul librăriei nu după titlu, ci după autor. Acuma, trebuie spus că o fi Ioan T. Morar unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți umoriști în viață, dar Sărbătoarea Corturilor nu e un roman umoristic, din păcate; ar fi putut fi, dar autorul a ales alt registru, ceea ce-mi confirmă o bănuială mai veche, și anume că toți umoriștii sunt, în forul lor interior, oameni foarte triști. D-ăia care iau viața prea în serios (nu fugiți, nu e și cazul meu!). E adevărat că autorul a presărat firul narațiunii cu poante, dar nu sunt glume scoase din capul lui, sunt aspecte grotești ale firii umane, prezentate fără comentarii auctoriale, așa, din poignet. Dacă ai chef, râzi când dai de ele. Dacă n-ai chef, nu. Eu n-am râs, nu știu de ce. Poate că iau literatura prea în serios.

Referitor la carte, ca să știți dacă merită sau nu s-o citiți: eu de unde să știu?! Fiecare om are propriul lui sistem de valori, unuia-i place revista OK, altuia Cervantes, eu cum să dau sfaturi cu valabilitate generală? Mai bine trec cartea prin cele cinci criterii ale mele, să vedem dacă trece:

Unu: este un roman ecranizabil? Da, este. Nu știu însă dacă ar ieși un film bun. Eu l-aș face bun, dar parcă poți să știi pe mâna cărui prost îți nimerește cartea, dacă îți dai acordul pentru scrierea unui scenariu pe baza ei?!

Doi: e groasă? Că e clar că-ntr-o carte groasă încap mai multe tâmpenii și „burți” decât într-una subțire. Asta are „burți” destule, dar nu excelează în tâmpenii.

Trei: e mișto de citit? Da, este. Adică nu e d-aia care te face să-ți dai cu barda-n coaie, că vai ce capodoperă, că haoleo ce măiestrie, să nu zici de ea că nu ți-a plăcut de frică să nu te-njure lumea că ești prost. Aici e o problemă cu literatura, cu cărțile: s-au întins mai mult decât le este plapuma. Romanele sunt povești, atât și nimic mai mult. Sunt o marfă. Le cumperi și le citești ca să-ți facă plăcere, ca să te simți bine, nu că ești obligat! Uite exemplu de carte „obligatorie”: Ulysses al lui Joyce. Că dacă nu ți-a plăcut, ești prost. Că dacă n-ai putut să-l citești, ești prost. Că dacă totuși l-ai citit până la capăt și zici că-i o manțocăreală, ești prost. Bine că sunt io prost, mă! Iată punctul meu de vedere: Joyce mi-a vândut o poveste, rodul muncii lui, care mie nu mi-a plăcut. Punct. Nu îi dau banii mei. Prefer să-i dau celui care-mi vinde o poveste ce-mi place. Capisci? Mă piș pe capodoperele voastre obligatorii, pe laureați Nobel și pe deștepți care scriu cărți despre cum sunt ei deștepți; dacă sunt așa deștepți, de ce nu scriu un limbaj de computer, de ce nu inventează fuziunea la rece, de ce nu descifrează scrierea rongo-rongo, de ce nu atâtea chestii care mai sunt de făcut? Vreți admirația mea pentru că scrieți romane, băieți? Muie. Asta poate oricine. Scrieți romane bune, povești pentru oameni mari, de vârsta mea, și vi le cumpăr bucuros. Dar dacă umblați cu fofârlica, atunci pa și pusi, ne vedem când ne-ntâlnim, să vi le cumpere admiratoarele lui Dan Puric, nu eu.

Patru: e din cap, sau din viață? Adică, autorul a stat el așa și s-a gândit la ceva (Mircea Cărtărescu, exemplul viu), sau a găsit o chestie care i s-a părut interesantă și a repovestit-o în felul lui, să se bucure de ea și alții mai tolomaci (cum făcea Truman Capote, de pildă)? Sărbătoarea Corturilor e din a doua categorie, adică pleacă de la un fapt real pe care autorul îl croșetează într-un roman bun.

Cinci: rămâi cu ceva în cap după ce-o citești? Da, rămâi. Eu am rămas cu mai multe lucruri, din care unul e de seamă (penticostalii chiar vorbesc în limbi străine când intră ei în transele alea, sau se prefac?), iar vreo două sunt mai așa, mai puțin de seamă: că arădenii se cred bănățeni, nu crișăneni (nu știam); că în Israel se cultivă viță-de-vie și se face vin, ceea ce iar nu știam (credeam că pe-acolo crește mai mult grapefruit, nu grapes!); că banii se scurg din România aproape la fel de repede precum se fac, ceea ce explică de ce nu prea se găsesc pe-aici, iar când se găsesc, se găsesc doar la unii, mereu aceiași, nu la toată lumea; că „unii, mereu aceiași” au fost și sunt securiști.

Acuma, chestia e să spun câte ceva și despre acțiunea propriu-zisă. Nu spun. Cine știe ce-o să-nțelegeți voi! Mai bine nu spun nimic, e mai sigur așa. Tot ce pot să spun e că dintre cele cinci personaje principale ale cărții (Dumnezeu, Diavolul, Israelul, Securitatea și cititorul), singurul care-și vede constant de treabă este Diavolul. Doar el are un plan și consecvența de a-l urma pas cu pas, fără să se lase intimidat de eșecuri. Ehehe, dacă și poporul român făcea la fel, unde-ar fi fost astăzi țărișoara asta?

Hotel Cometa, Cap Aurora

„Hai, pui, să mergem și noi la mare!”. Eu sunt puiul și știu una și bună: când îmi zice așa, vrea să rup din portofel. Iar dacă se-ajunge la portofel, pentru mine urmează totdeauna momente foarte grele, foarte dureroase.

Hai în Thassos, că e frumos! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de români săraci, și sunt sătul, nu-i mai suport și-n concediu, aldui-i-ar bunul Dumnezeu! Bine, atunci hai în Creta, c-avem zbor direct și te poți da printr-o grămadă de ruine și răgălii, cum îți place ție! Plus plaja de la Elafonissi! Mai ții minte Elafonissi? Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci zgomotoși, cu creierele pline de bășini! Bine, atunci hai în Paxi, la liniște! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci sub acoperire! Bine, atunci hai la Budva, că-s prețuri mici și te las să-noți până la insulă, dacă ai chef! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci bețivi! Atunci hai în Croația, la Cres, c-am auzit numai lucru bune de insula aia! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci scârboși, nudiști, fel și fel, Doamne apără și păzește! Atunci hai pe Riviera Amalfetană, că n-am fost niciodată și-s tare curioasă! Da, zic, poa’ să fie frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci milogi! Bine, atunci hai iar la Toulon, pe plaja de la Des Sablettes, c-acolo ne-a plăcut la amândoi! Da, zic, era frumos, da’ nu se poate, c-acum s-a stricat și Des Sablettes, e plină de săraci sufertari, de sindicaliști, de nenorociți! Atunci hai pe plaja de la Jurmala, c-acum în iulie e caldă apa! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci murdari, d-ăia care vorbesc rusește de ți se-ntoarce rânza pe dos! Bine, atunci hai la Sinemoreț, c-acolo nu e nimeni! Da, zic, ar fi o idee, da’ ce te faci dacă tocmai d-aia se umple de săraci nomazi, d-ăia, știi tu, „la pânză”?!

Așa că ne-am cazat la două stele, la hotel „Cometa” din Cap Aurora. Ce, la Cap Aurora nu e bine? Ie-te-te, mai facem și mutre acuma! Îți zic eu că-i foarte bine! E patul cam strâmt, nu-ncăpem și noi doi, și aia mică, dar nu-i bai, dorm eu pe podea și voi două-n pat; păi de ce am totdeauna la mine sacul de dormit? De mâncat, mâncăm la Meteor, alături, c-acolo avem bonuri de masă, doar n-o să mâncăm la cine știe ce prostie de fiță, cu chelnerițe tinere, cu fusta scurtă și țâțe mari! Chelnerița noastră e-o doamnă așezată, la vreo 60 de ani, care-o scuipă mereu pe-aia mică, ca să n-o deoache. E, și ce dac-a scuipat din greșeală și la tine-n ciorbă? Mai greșește omul, mai ales dac-are proteză care clănțăne.

articol publicat in numarul 28/2016 al revistei Catavencii

Hotel Central, orașul Victoria

Sunt cu treabă la Viromet, stau mai multe zile, așa că-mi iau cameră la hotelul Central, cameră cu două paturi, că mai mică n-au. Mă sună doi amici care „urcă” la Cabana Podragu, dar care n-au unde rămâne noaptea în Victoria, din motiv de trenuri proaste. În dobitocia mea cea fără de seamăn, mă ofer să-i cazez („Unul doarme în pat, celălalt pe jos, vă-nțelegeți voi! Aveți saci de dormit, da?”); le spun s-o caute pe Tanti Mia când ajung și să-i ceară cheia, să nu stea după mine, că poate vin târziu. Rămâne că „OK”. Mă întorc, într-adevăr, târziu, adică pe la vreun opt jumătate, și deschid ușa camerei. Mele.

Cei doi pitecantropi zăceau, încălțați cu bocancii, fiecare într-un pat, împresurați de sticle de bere, puse popic pe podea; ziceai că-i Infanteria Stelară. Rucsacii lor se aflau plasați în mijlocul camerei, strategic, și singurul lucru la care m-am gândit a fost că cineva le-a plasat câte-o grenadă-n fiecare și apoi a detonat-o controlat, astfel încât întreg conținutul rucsacilor să fie împrăștiat de explozie pe toată suprafața, de la ușă (unde stăteam eu, pietrificat) și până sub fereastră (unde era o măsuță). Pe măsuță era laptopul meu. Pe laptop, ignarii tăiaseră roșii, slănină, ceapă și brânză, ca să aibă și ei de-un mizilic, să nu le cadă berile pe burta goală. Cotoarele de roșii, șoriciul, cojile de ceapă și opinelurile rămăseseră la locul lor – pe laptop. Le fusese lene să-ntindă mâna până la masă, după ce se tolăniseră-n paturi, astfel încât își desfăcuseră berile cu dinții: capacele erau pe perne, exact unde le căzuseră neanderthalienilor din gură. Apropo de gură, vorbele cu care m-au întâmpinat au fost exact astea (nu le uit cât trăiesc): „Bă, lábăre, cum dracu’ să ne răcim berile, dacă n-ai frigider?”.

Asta se întampla acum 12 ani. Am avut iar drum în Victoria și am luat aceeași cameră, de hatârul trecutului care nu se-ntoarce (mai bine așa). Tot în trei am stat și-acum: cu nevastă-mea și cu aia mică. Prietenii mei nu mai sunt sub orizontul observabil: unu-i dezțărat, altu-i alcoolic. Virometul nu e chiar moloz, dar nici mult nu mai are. Legendarul ștrand din Victoria e pustiu; apa din bazin e rece. Orașul e curat, doar că-i lipsește ceva: oamenii. Necrofagii au simțit mirosul și-au început deja să se-nfrupte. Aici au fost turnate mare parte din cadrele din „Fotografii de familie”, cum îi zicea atunci, la vremea filmărilor.

articol publicat in numarul 27/2016 al revistei Catavencii

Pologul din Valea Groapele, masivul Făgăraș

Acesta nu este un text. Acesta este un jet de vomă. Eu, ca scribălău cinstit, mi-am făcut datoria și v-am avertizat. De aici încolo, fiecare pe cont propriu!

Plec din Gara de Nord cu noaptea-n cap, schimb trenul la Brașov, cobor la Făgăraș. N-am de mers mult până la destinație, doar 20 de kilometri; în ticăloșia mea, ca un câine turbat, sun la fetele care mă așteaptă pe Valea Groapelor, la cabana Piscul Alb: „Her-me-li-ne-leee! Sper că nu v-am trezit. E vreuna dintre voi cu mașina?” (știam că veniseră cu cel puțin o mașină). „Da”. „Cine?”. „A, toate suntem, adică fiecare e cu mașina ei, doar că eu l-am luat și pe Relu”. Îmi frecam mâinile de bucurie: „Per-fect. Eu sunt în Făgăraș, în gară. Cine vine să mă ia, să pornim devreme pe traseu?”. Pauză. Consiliu. Șușoteli. „Mihai, ne pare rău, uite, am vorbit, și nu poate veni niciuna, vezi cum te descurci. Înțelegi, drumu-i cu găuri, e păcat de mașini”. 

Am rămas tâmpit. 

Dac-aveam pic de demnitate, mă duceam direct acasă; dar n-am avut. Am făcut Făgăraș - Râușor - Ileni - Hârseni - Sebeș - Măliniș - cabana Piscul Alb cu autostopul, schimbând o Dacie papuc, două remorci de tractor și-o basculantă. În portbagajul Daciei, unde m-am înghesuit cum am putut, fuseseră duși la târg niște purcei. Am căpătat un miros pe care nu l-aș putea numi nici iz, nici damf, nici duhoare, ci un amestec subtil din toate trei. La Piscul Alb n-am găsit pe nimeni: cabana era încuiată, lacăt, etc. Sun, aflu că cele patru cucuiete sunt la o pensiune nouă, mai sus pe drum, că mă așteaptă, și că Relu Păhărelu e deja beat frânt. 

Mă urnesc iar, numărând găurile din drum și pomenindu-le pe-ale lor, și dau peste fetele mele gudurându-se în jurul unui băiețaș, număr nou în peisaj: „Uite, Mihai, el e Bibi”. Veți crede că mint, dar nu e cazul: am pornit pe drumul forestier, eu pe jos, iar careul de dame în gipanul numitului Bibi. Ideea era c-așa-și „salvează” ele energia pentru traseu; când forestierul s-a terminat, am luat marcajul cu triunghi albastru și dus am fost, fără să răspund la nimic („Mihai, Mihai, te-ai supărat?!”). Am mai apucat să-l aud pe Bibi („Aidi, mă, papagalu’ ăsta e cu voi?”) și nu m-am mai oprit vreo patru ore de urcuș țeapăn, până la un polog de cetină de la limita pădurii, unde m-am rostuit peste noapte. A doua zi am băgat forjă până-n vârful Comisul, de unde am cotit stânga, spre Tămaș și Piatra Craiului. Când ești capsat, mergi de sar scântei, parcă nu știți?!

Am aflat apoi că Bibi le-a futut pe toate patru, la rând ca la moară. Relu, zice-se, a scăpat – regret obștesc.

articol publicat in numarul 20/2016 al revistei Catavencii

Republica Moldova este un mod de viață

„Este greu să descrii o arie atât de vastă [Rusia – nota mea], dar putem începe cu o mică parte din ea care conține toată complexitatea și ambiguitatea, și pericolul care caracterizează regiunea. Moldova este un exemplu extrem, dar vă ajută să înțelegeți natura unui teritoriu de graniță și cum funcționează acesta și, de fapt, cum funcționerază majoritatea frontierelor.

În diferite perioade începând din 1800, Moldova a fost parte a Imperiului Otoman, a Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice, parte a României și independentă. Dacă nu vă place poziția Moldovei, așteptați câțiva ani și o se schimbe. Dată fiind mărimea ei, nu are multă importanță. Totuși, are un avantaj strategic: geografia. Limba principală este româna, vorbită într-un dialect regional aparte. Dar rusa este folosită la fel de mult.

Români, ruși și ucrainieni sunt amestecați aici. A existat și o comunitate evreiască, până când au venit germanii, în Al Doilea Război Mondial. Este celebră în istoria evreilor pentru un pogrom care a avut loc aici, în 1903. O femeie creștină a murit într-un spital evreiesc din capital, Kișinev, iar azi Chișinău. Un ziar de limbă rusă a publicat un articol în care se pretindea că medicii evrei au otrăvit-o. Drept răzbunare, peste 50 de oameni au fost uciși, iar ziarele internaționale au scris despre pogrom. Când am vizitat Chișinăul, m-am gândit la acest lucru, dar într-un mod straniu. În 1903, moartea a 50 de evrei într-un loc uitat de lume era încă un eveniment notabil. Când te gândești câți au fost uciși aici 40 de ani mai târziu, pogromul din Chișinău pare ceva destul de nevinovat. Există teritorii de frontieră în timp, dar și în spațiu.

Moldova poate fi un loc obscur în mentalul global, dar, cu toate acestea, este importantă. Moldova se află între două râuri: Prutul este actuala frontieră cu România, iar Nistrul este, în linii mari, frontiera sa cu Ucraina. Principalul port al Ucrainei este Odessa, care este, de asemeni, și orașul pe care Rusia îl folosește pentru a ajunge la Marea Neagră și la Marea Mediterană. În mâinile unor inamici ca Germania nazistă, Odessa este pierdută pentru ruși și, cu ea, este pierdut accesul Rusiei la restul lumii. Ucrainienii și rușii, uniți sau divizați, trebuie să aibă extrem de mare grijă de Odessa. Rușii se luptă acum să își crească influența acolo, în timp ce România, susținută de Statele Unite, încearcă să îi limiteze. Nu este un punct de presiune în sensul izbucnirii unui război, ci este un punct de presiune în termenii unor potențiale frământări ulterioare.

Și Rusia, și Ucraina vor ca frontiera Ucrainei să fie pe Prut pentru că, dacă este pe Nistru, distanța până la Odessa este de doar aproximativ 80 de kilometri. Dacă o putere străină ar controla malul vestic al Nistrului, orașul ar fi greu de apărat. Deoarece Niprul curge și prin [în original, „spre”, dar este o greșeală, că Niprul nu poate curge de la Marea Neagră spre amonte – nota mea] capitală, accesul Kievului la mare ar putea fi pierdut. Contează cine controlează Moldova. Pentru Rusia și Ucraina, aceasta este calea spre Carpați și securitate. Pentru o putere occidentală, este o trambulină spre est. Deloc surprinzător, când a fost semnat Pactul Hitler – Stalin, un codicil secret le dădea sovieticilor dreptul să ocupe Basarabia, o parte a Moldovei românești și actuala Republică Moldova. În 2014, un mic număr de pușcași marini au efectuat exerciții militare în Moldova. Nimeni nu se așteaptă la un război iminent, dar toate părțile sunt cu ochii pe Moldova, nu pentru că aceasta este importantă în sine, ci pentru că este cheia spre lucruri importante. Statisticile oficiale spun că Moldova este cea mai săracă țară din Europa. Când am vizitat-o, am fost însoțit de soția mea și de o membră a staffului meu, amândouă femei raționale și serioase. Totuși, în timp ce ne plimbam pe străzile din Chișinău, ele se distrau estimând prețul cizmelor pe care le purtau tinerele. Am aflat că acele cizme nu erau ieftine. În cea mai săracă țară din Europa, femeile purtau cizme care costau sume impresionante. Am aflat ceva despre Moldova, dar și despre soția și despre angajata mea. Moldova nu este atât de săracă pe cât credeam, iar soția și angajata mea știau lucruri pe care nici nu visam că le-ar ști.

Chiar mai interesant a fost un oraș de lângă Chișinău pe care l-am vizitat, numit Orhei. Deși, statistic, este sărac, străzile erau pline de mașini, destul de multe dintre ele BMW. Mai semnificativ, străzile erau pline și de bănci, inclusiv bănci internaționale importante, cum ar fi Société Générale. BMW-uri, șapte sau opt bănci și oameni bine îmbrăcați nu erau ceea ce mă așteptam să văd.

Așa cum se întâmplă deseori, statisticile oficiale nu surprind realitatea. Aceasta este zona de graniță dintre Ucraina și România, ceea ce înseamnă granița dintre sferele de influență ale Rusiei și ale Uniunii Europene. Băncile românești sunt bănci europene, iar depunerea banilor în ele permite ca banii să fie spălați și transformați în capital european de investiții, care circulă prin lume și își crește valoarea. Rușii și ucrainienii vor să își ducă banii în Europa. Cine știe, până la urmă, ce se va alege din banii de la est de Nistru?

Transnistria, regiunea de la est de Nistru, este, din punct de vedere legal, parte a Moldovei, dar, de fapt, este independentă. Unii o numesc stat mafiot, ceea ce înseamnă că este condusă de crima organizată ca un centru de activități ilegale, de la droguri la spălare de bani. Este dominată de oligarhi ruși, lucru care ar fi la fel de valabil chiar dacă zona ar fi ucrainiană și nu moldovenească. Soarta banilor din Transnistria este, în acest moment, necunoscută. Se mută spre vest, în Uniunea Europeană, și dispar, ca să reapară curați. John le Carré, în romanul său „Cel mai vânat om din lume”, îi numește bani lipițani. Lipițanii sunt cai care se nasc negri, iar apoi devin albi ca zăpada. Viitorul este necunoscut și, prin urmare, dușman. Banii trebuie spălați repede.

Moldovenii au acum dreptul să obțină pașapoarte românești, un drept căruia i s-au opus, dar nu prea vehement, Ucraina și Rusia. Dacă poți să duci bani în Moldova, iar apoi să-i dai cuiva cu pașaport românesc, în care ai încredere – sau, chiar mai bine, care se teme de tine – poți să transferi bani în UE și în oportunități de investiții curate ca lacrima. Procesul este complex, dar explică numărul mare de bănci, cizmele scumpe și BMW-urile.

La fel ca în toate regiunile de graniță, contrabanda este un serviciu esențial, iar, în acest caz, obiectul contrabandei sunt banii. Este ceva foarte diferit de ce se trafica în anii 1990: femei. S-a spus că un număr uriaș din de femei din bordelurile legale din Europa erau moldovence, încercând cu disperare să trăiască într-o lume care se prăbușise în jurul lor. Acel negoț pare să fi fost înlocuit acum cu mai profitabilul comerț cu bani.

Puterea Uniunii Europene și a NATO nu s-a întins niciodată atât de departe. Se vorbește de încorporarea Moldovei în România. Europenii nu sunt dornici să vadă Moldova parte oficială a UE, cu siguranță nu acum, și cel puțin unii moldoveni fac prea mulți bani din poziția țării lor ca punct de transfer între Rusia și Europa ca să accepte și să aplice reglementările europene. În parte, și din acest motiv România nu a fost inclusă în Acordul de la Schengen, care le permite tuturor celor care au pașaport al unei țări din UE să intre nechestionați (și neverificați) în oricare altă țară a UE. Românii sunt tot mai motivați să combată contrabanda, dar, oricât de eficienți ar deveni, contrabanda este un mod de viață într-o regiune de graniță. Moldova reflectă tensiunea dintre ceea ce este o regiune de frontieră și ceea ce România intenționează să devină. Dorințele României sunt reale și credibile, dar astfel de dorințe sunt o provocare pentru zona de frontieră.

Lucrul important de amintit este că această regiune, denumită în diferite feluri, îndeplinește acest rol, cu diferite produse, de secole. Vechile moschei care sunt acum biserici, un amestec de limbi și tavernele în care bărbați voinici, bine îmbrăcați, cu priviri dure, vorbesc încet între ei, sunt grăitoare. La fel sunt amintirile despre războaiele care s-au purtat aici, în special în cei 31 de ani în care regiunea a fost distrusă de trupele sovietice și naziste, împreună cu românii care au luptat de ambele părți. Într-un fel, este istoria Europei, murdară și amestecată, prin comparația cu curățenia Uniunii Europene.”

***

extras din cartea „Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa”, de George Friedman, apărută în românește la editura Litera, 2016, în traducerea Corinei Hădăreanu. Extrasul poate fi găsit la paginile 219 – 223 a cărții, al cărei ISBN este 978-606-33-0495-8, iar titlul original este „Flashpoints. The Emerging Crisis in Europe”, 2015.

Născut în URSS

Am citit și eu cartea lui Vasile Ernu, cum face toată lumea bună, și aproape că m-a pălit damblaua. Eram la bibliotecă, la Bibnat, citeam și simțeam fiorii de ură cum pleacă din creștetul capului în jos pe spinare, până spre noadă, apoi urcă înapoi; mă luaseră nădușelile, îmi tremurau mâinile și picioarele de furie, mi se bulbucaseră ochii-n cap. Am terminat lectura și decizia mea era clară: iau o șurubelniță cap-cruce, îi fac gură la polizor și i-o bag autorului în ficat (merge și o șurubelniță obișnuită, dar la una cap-cruce trebuie ceva mai mult meșteșug cu polizorul, plus că „intră” mai ușor). Pe urmă m-am dus la toaletă, am făcut pipi, m-am spălat pe mâini, pe față, m-am liniștit oleacă, nu m-am mai dus acasă, m-am întors în sală și am reluat cartea. M-am gândit că dacă o mai citesc o dată o să înțeleg ceva mai bine despre ce e vorba.

Într-adevăr. Tot ce se înțelege la prima lectură este „Mulțumim, tovarășe Nicolae Ceaușescu, pentru copilăria noastră fericită! Mulțumim, tovarășă Elena Ceaușescu, academician doctor inginer, savant de renume mondial! Noi, pionierii de la școala 129 din Berceni, etc”; pentru orice om născut în 1971, ca mine și ca Vasile Ernu, îi evident că propaganda comunistă, asta cu „mulțumim etc” este labă, pentru că n-a existat niciun motiv, în comunism, pentru care să „mulțumim”. Absolut nici unul. A fost nașpa rău. Singurul vis pe care îl aveau toți copiii din generația mea era să-l schilodească cu bătaia pe Andrei Duban, pionierul care spunea, la radio, textele astea jegoase cu „mulțumim” (apropo, Andrei Duban încă există, joacă la Naționalul din București, iar vocea aia a lui – „Tot înainte!”, „Mulțumim, tovarășe..., mulțumim, tovarășă...” e complet uitată); în rest, nu-mi amintesc de nimeni care să fi pus botul la propaganda comunistă și să fi avut chef să mulțumească pentru ceva.

Cu toate astea, la prima lectură, „Născut în URSS” pare o lungă și foarte grețoasă listă de motive pentru care autorul, Vasile Ernu, simte nevoia să mulțumească pentru copilăria lui fericită: șoim al patriei, pionier, utecist. Fe-ri-ci-re! Cartea este un lung pomelnic al motivelor de mulțumire și al efectelor concrete pe care aceste motive le-a avut asupra copilăriei autorului: ce gust bun avea înghețata (nu ca azi), ce fericire era să aduni sticle și borcane (nu ca azi), ce plăcut era să ai cravată roșie la gât (nu ca azi), să cânți cântece patriotice (nu ca azi), să mergi încolonat la defilare (nu ca azi), să aplauzi la manifestațiile pentru pace... și altele, și altele, și altele. Nu ca azi!

La a doua lectură, însă, mi-am dat seama că autorul vorbește despre comunism, da, dar despre ALT comunism. Nici vorbă de șoim al patriei, de utecist, de tovarășul și tovarășa, de Andrei Duban, de Berceni și de savant de renume mondial; e vorba în carte de „octombrel”, de „comsomolist”, „de Marele Război pentru Apărarea Patriei”, de „Marea Revoluție din Octombrie”, de cântecul „Șiroka strana mala rodnaia” și de foarte multe alte lucruri, complet necunoscute copiilor generației mele. Nimic, zero! Parcă autorul povestește de planeta Marte atunci când își înșiră amintirile din comunism, care, teoretic, ar fi trebuit să fie similare cu ale mele. Dar nu sunt. Deloc!

La a treia lectură, cu totul accidental, mi-a venit în minte discuția anglo-saxonă despre identitatea lui Isus: „Mad, fraud or God?”. Pentru că omul nu putea fi altceva. Era fie nebun, fie impostor, fie spunea adevărul. La fel și Vasile Ernu: la prima lectură mi s-a părut un manipulator de cea mai joasă speță (fraud), la a doua, un nebun oarecum inofensiv (mad), la a treia (pe care-am făcut-o pe sărite), întrebarea s-a rostit singură: și dacă, totuși, are dreptate? Dacă, în anumite condiții sociale, foarte specifice, comunismul este un sistem mai bun decât capitalismul? Mai bun, în sensul că cere și oferă mai puțin, ca efort și confort, dar le permite oamenilor o fericire micuță, așa, ca într-un incubator, ca cea a fetusului în uter: nu știi, nu vezi, nu cunoști, ești mulțumit cu aici și acum... de ce nu, la o adică?

Mi-am amintit de Tușa Lucreția, mătușa mea din satul Ghijasa de Sus, comuna Alțîna, județul Sibiu; n-a ieșit din sat decât de vreo patru ori în toată viața ei (e născută înainte de 1939), când a mers la târgul de purcei de la Agnita, care-i la vreo 20 de kilometri de Ghijasa. Atât. Mă întreba, stupefiată, ani la rând: „Măi Miha’, oar’ di ce-or merge oaminii la marea ceea? Ui’, aici tăt omu’ are ce-i trîbe: stai la umbriță, mânci o buca’ de caș de ghiboliță, c-o țîr di sare... ce-i trîbe omului «mare»?! Doară numa’ dacă nu-i sănătos la capu’ lui!”. Discuția pornise de la faptul că Mircea, fiul ei și vărul meu, voia să meargă și el la mare, ca oricine, iar Tușa Lucreția înnebunise de groază pe tema asta. Nu am înțeles exact de ce, nici atunci și nici acum.

La fel cum nu înțeleg de ce lui Vasile Ernu i-a plăcut comunismul, iar mie, nu. La fel cum nu înțeleg deloc de ce lui Vasile Ernu nu-i place capitalismul, iar mie, da. Singura pseudo-explicație pe care mi-o pot furniza, din puțul gândirii, este că „Nu orice este pentru oricine”. Dar pentr-o mizerie de concluzie ca asta nu merita s-aveți răbdare să citiți pân-aici. Zic.

Hotel Città 2000, Roma

Mă ia Nașu’ deoparte: „Mihai, nu e bine deloc! Ce mă-nteresează pe mine de Bolivia, jeg și săraci? Eu vreau chestii concrete, nu Sursa Q și d-astea!”. Am tăcut, doar nu era să stric tot botezul, dar am priceput unde bătea Nașu’ (inginer!): ca cititor al revistei, el vrea să râdă. Că râde cu mine sau de mine, asta puțin importă (ca regulă, lumea preferă să râdă de umoriști și nu cu umoriștii); important e să nu-l pierd de cititor pe Nașu’, că piața-i grea și concurența atât așteaptă. So:

am luat cazare la Roma, „ieftină și bună”. Dobitoc! Nu există așa-ceva, poate-n comunismul pe hârtie. În lumea reală, cât dai, atâta face, ba de multe ori și mai puțin! În cazul meu, Hotel Città 2000 s-a dovedit o alegere extrem de abilă: am debarcat pe aeroportul cel mic, pe Ciampino, și până la hotel, pe Via della Tenuta din Torrenova, am fi mers chiar puțin, vreun sfert de oră cu taxiul, dacă aș fi făcut pe boierul, să iau un taxi. Dar n-am făcut. Am suit-o pe fată într-un autobuz („ieftin și bun!”) care ne-a lăsat în țigănie, la autogară, la Anagnina. De-acolo am luat metroul („ieftin și bun!”), am schimbat la Termini și-am coborât în centru, la Colosseum, să-mi uimesc gagica. Am uimit-o prin Colosseum, pe la San Clemente și prin For până a-nceput să mâțâie c-o dor picioarele. Ca să-i treacă, am cărat-o spre Tibru, pe la Boca de la Verità, am trecut-o pe insulă, pe Ponte Fabricio, și dă-i dă-i dă-i, „hai că mai avem puțin, hai c-aproape am ajuns”, până a căzut lată pe-o bancă, pe Largo Febo, la Santa Lucia. I-am dat un tiramisu, am luat-o și cu lugu-lugu, am reușit să mai storc de la ea încă vreo trei ore de efort, să vedem și Vaticanul. Pe urmă a-nceput să plângă de oboseală.

Am coborât din metrou la capăt, la Anagnina, și am luat un autobuz care urma să treacă prin Giardinetti, pe Torrenova. Poate c-a și trecut, nu știu. Autobuzul fiind plin de români care-și terminaseră ziua de muncă și se-ntorceau deja beți pe la gazdele lor din suburbii, m-am pomenit prins într-o cafteală generală (în autobuz, noaptea!), între „țigani” și „moldoveni” (așa se gratulau reciproc cele două tabere). Am făcut pe eroul, să nu-mi lovească proștii fata, și m-am ales c-un pomete vânăt și două coaste fisurate. Am coborât din autobuz, cu chiu cu vai, și-am reușit să luăm un taxi până la hotel. A doua zi am zăcut la pat, iar a treia zi am luat alt autobuz spre Ciampino, pe-o ploaie sinistră, pe la patru dimineața. Am ajuns foarte repede: alegerea hotelului fusese, repet, extrem de abilă.

text publicat in numarul 25/2016 al revistei Catavencii

Több is veszett Mohácsnál

La anul, pe 26 iunie o să celebrăm 77 de ani de la Ultimatumul sovietic din 1940, ăla care ne-a lăsat fără Basarabia (pe loc) şi, prin efect de domino, şi fără Transilvania de Nord şi Cadrilater, câteva luni mai târziu. Şi de ce să-l sărbătorim, mă-ntrebaţi? Păi, ce, ungurii nu sărbătoresc Mohács-ul (care, orişicât, a fost mult mai nasol pentru ei decât Ultimatumul pentru noi)?! Ia să învăţăm de la vecini cum se păstrează vie memoria istorică! Înveţi de unde poţi, să înveţi nu-i ruşine, să fii tâmpit e ruşine! Deci, la anul sărbătorim Ultimatumul pe model unguresc; am zis!

În ultima vreme (adică de vreo zece ani încoace) s-a încetăţenit părerea că decizia pe care au luat-o românii în 1940, abandonarea Basarabiei fără luptă, a fost cea mai proastă decizie posibil. În special lucrările profesorilor Neagu Djuvara şi Lucian Boia susţin acest punct de vedere: dacă am fi rezistat cu armele (cum au făcut ungurii în 1919, de exemplu), am fi fost bătuţi şi obligaţi să cedăm provincia, dar am fi putut emite pretenţii ulterioare; aşa, ce să mai pretinzi? Dacă plângi ca o femeie după un lucru pe care nu eşti în stare să-l aperi ca un bărbat, cum să mai zici pe urmă că lucrul ăla este lucrul tău?!

Am fost şi eu convins de justeţea acestui punct de vedere. Până ieri. Când mi-a picat în mână ultimul număr al revistei Historia (numărul 137 din anul XIII, cum scrie pe copertă). În articolul domnului Manuel Stănescu („Retragerea armatei române din Basarabia”) am găsit, la pagina 34, în subcapitolul „Cauzele dezastrului”, câteva citate din documentul militar elaborat de locotenent-colonelul Titus Şerb, datat 7 iulie 1940. Redau ce mi se pare semnificativ: „… am remarcat o stare de demoralizare, de oboseală şi nepăsare în rândul ofiţerilor. Ţinuta ofiţerilor, cât şi a trupei (rupţi, desculţi, murdari) dădea impresia unei armate înfrânte şi în curs de retragere, urmărită de inamic. Ofiţerii erau mai preocupaţi de siguranţa bagajelor personale… pretutindeni vedeai căruţe cu bagajele ofiţerilor, care devansau coloanele şi încurcau astfel circulaţia”. „…corpul ofiţeresc nu a fost la înălţime nici din punct de vedere moral, nici din acela al pregătirilor de război”.

Şi trupa? Dacă ofiţerii s-au făcut de baftă, cum s-au purtat eroicii soldaţi români? Citez: „… la prima somaţie sovietică… au părăsit rândurile unităţilor, plecând adeseori cu materialul din dotare”. Adică au dezertat cu armament şi muniţie, nenorociţii!

Credeţi că au fost unul-doi derbedei care au făcut aşa ceva? Iată cifrele: în cursul evacuării (nefiind stare de război, nu pot s-o numesc „retragere”), cele două armate române care apărau Basarabia au pierdut 233 de ofiţeri, 226 de cadre (subofiţeri) şi 48.629 de soldaţi. Din care au fost 11 morţi. Restul? Dezertori! Adică jumătate din trupele de la est de Prut au dezertat în cele trei zile ale evacuării! Nu, serios, domnilor profesori, domnu’ Djuvara, domnu’ Boia, asta e armata care ar fi trebuit să „opună o rezistenţă, măcar simbolică”? Ce rezistenţă să opună ăştia, domnilor?!

Şi civilii? Ce făcea populaţia civilă de prin sate, când coloanele armatei treceau pe-acolo? Le prăduia ca-n codru, asta făcea: „Uneori grupe de localnici, sub protecţia trupelor sovietice, jefuiau bunurile unităţii. Apoi marşul se relua. Nu de puţine ori întâlneau alt „punct de control” şi procedura se relua. Ofiţerii îndeosebi au fost insultaţi, epoleţii rupţi, bunurile personale confiscate, inclusive piese din uniformă”. I-au lasat în curul gol pe ostaşii ţării!

Concluzia mea, în urma lecturii acestui articol: băieţi, pare rău, dar românii nu au meritat România Mare. Nici cei din România, nici cei din Basarabia; nici conducătorii militari, nici cei civili (guvernanţii), nici populaţia (plătitorii de impozite). E adevărat că România Mare era o construcţie fragilă şi ameninţată din toate părţile (inclusiv din Yugoslavia, acum am aflat şi eu, din articol), dar când locuieşti într-o casă şubredă, pui mâna şi-o consolidezi, nu furi chiar tu cărămizi din temelia ei ca să le vinzi pe băutură. Iar întreg neamul românesc, după Trianon şi înainte de Ultimatum, nu s-a ţinut decât de furat şi de ciubucăreală; toţi, de la vlădică la opincă, furau absolut orice le cădea în mână (ca şi-acum), cu singura condiţie să fure de la stat, ca să nu fie prinşi. Comenzile militare, de exemplu, au creat „căpitani de industrie” ca Malaxa, care îşi vindea producţia uzinelor cu 220% mai scump decât ar fi plătit armata pentru aceleaşi produse (probabil, chiar mai bune), dacă le cumpăra de pe piaţa europeană. E doar un exemplu.

Ergo, eu unul o să chefuiesc în cinstea Ultimatumului şi a poporului meu cel brav şi cinstit. De unde-o să fac rost de bani pentru băutură, mă-ntrebaţi? Păi, vând bicicleta. Şi-aşa nu-i a mea, mi-a lăsat-o un amic, s-o ţin pe balcon, că la el n-are loc. 

p.s. pentru cei curioși, iată și textul Ultimatului, în traducere: 

„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană. Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

credentials foto: United States Holocaust Memorial Museum

Cabana doctorului Mărtoiu, masivul Făgăraș (I)

Nea Cătă e cel mai vechi prieten al meu, și cam singurul supraviețuitor din „gașca de la bloc” (toți am făcut parte, cândva, dintr-un astfel de grup); restul băieților sunt care morți, care expatriați, care căzuți la patima beției, care prin pușcării, ospicii, aziluri sau „rehab”-uri. Nea Cătă a rămas pe baricade și combate; pe cine combate? Evident, pe mine mă combate: „Bă, nea Mihăiță, numai de prostii te ții! Cad guverne, cad avioane, cade Franța la idee, jubilează popii după lansarea lui «Mantras of War», iar tu ne fuți la melodie cu spațiile tale! Pe cine interesează, mă, că umbli tu năuc prin munți, că ești sărac și n-ai bani de Thassos?”. Are și nea Cătă dreptatea lui. Nu interesează pe mai nimeni!

Dar „mai nimeni” nu înseamnă, totuși, „nimeni”. Sunt destui „interesați”. E adevărat, mai puțin săraci (nici nu e greu!). Îi poți găsi pe munți, dar și la (anumite) concerte, și la maratoane sau crosuri, și la Gaudeamus, și la triatloane, și la Marșul Bicicliștilor, și-n corporații, și la meciurile de rugby, și-n Piața Universității, și la schi în Austria, și-n Centrul Vechi și, da, vara în Thassos! Cine naiba ne citește revista dacă nu acești „destui”? Fără ei, aș urla la lună!

Povestea cabanei doctorului Mărtoiu s-ar putea să-i „intereseze”, cum zici tu, nea Cătă, sau s-ar putea să nu. Dar e treaba lor să decidă, așa că iat-o:

cum urci de la cabana Valea Sâmbetei (altitudine 1401 metri), dai în creastă în Fereastra Mică a Sâmbetei (2191), faci stânga pe creastă până în Fereastra Urlei (2336), cobori pe punct albastru până la lacul Urlea, unde pui cortul. Asta poate oricine. A doua zi, însă, încerci o agerime: urci înapoi în creastă, o iei spre sud, pe lângă vârfurile Dara, Hârtopu și Mușetescu, lași pe dreapta, în căldare, splendidul lac Roșu, cobori pe creasta piciorului Bourețu până în curmătura Căpățânii, apoi urci iar până în vârful Căpățânii (1903). Sub vârf, pe un mic platou înierbat, la limita pădurii, e cabana doctorului Mărtoiu, unde poți rămâne liniștit peste noapte, că nu te tulbură nimeni: doctorul e mort demult.

va urma

text publicat in numarul 50/2015 al revistei Catavencii

Cabana doctorului Mărtoiu, masivul Făgăraș (II)

Iar am mințit ca un porc: doctorul Mărtoiu nu e mort deloc! L-am confundat pe doctor cu socru-său, revizorul școlar Mucenic Comăndășescu, cel care-a clădit cabana în anii ’35 - ’40, c-așa era moda atunci, ca și-acum: dacă ești oleacă intelectual, nu-ți îngropi banii într-o mașină de fițe, ca orice lábăr, ci într-o treabă care să-ți fie de folos și ție, și altora: de exemplu, o cabană pe ultimul plai al muntelui Căpățâna din Făgăraș.

Sigur că-i mai ușor să clădești o cabană pe un munte care-ți aparține în totalitate, cum a făcut Comăndășescu: dacă nu era așa, îmi făceam și eu o cabană la mine în apartament (mă rog, al neveste-mii), și „Ia, domnule!” (vorba lui Moromete; precizez, că mi-e frică de plagiat ca de dracul!). Ei bine, muntele Căpățâna fusese cumpărat de moșii și strămoșii lui Comăndășescu ăsta, iar din câte spun oamenii, el personal nu l-a administrat deloc rău. A exploatat pășunea din golul alpin, da, dar a permis și oamenilor din satul lui (Stănești) să-și țină turmele acolo peste vară; a exploatat pădurea de pe coastele Căpățânii, da, dar cu măsură, și a dezvoltat și satele Nucșoara, Slatina și Sboghițești, unde aducea lemnul pentru prelucrare. I-a prelucrat pe oameni (munteni răi, căpoși, dârji în bune și în rele) să-și trimită copiii la școală, să învețe carte, să iasă din sărăcie. Pentru că le-a vrut binele, oamenii aproape că l-au omorât în bătaie în ’47 - ’48, la naționalizări. Ce n-au reușit localnicii (pleava satelor, evident), a reușit guvernul: Comăndășescu a fost arestat în ’59 și asasinat în pușcărie. Fiica lui a supraviețuit și s-a căsătorit cu Mărtoiu, doctorul.

Care, c-un asemenea dosar în cârcă, a fost unul dintre medicii de frunte ai Piteștiului. Cabana? A uitat-o. În comunism, guvernul a făcut-o magazin. Am crezut că n-aud bine: ma-ga-zin! Veneau acolo ciobanii și tăietorii de lemne să-și cumpere una-alta, pentru că abia-n comunism a fost muntele exploatat până la moarte. Acum s-a refăcut, e o splendoare, vi-l recomand.

Totuși: la ce bun cabana aia? Ei bine, Comăndășescu nu era prost. Înainte de război, o pereche de blănițe de jder costa cât o pereche de boi (!). Oamenii urcau în munte și rămâneau câte o lună (în chirie, la cabana lui), ca să prindă jderi c-o capcană primitivă de lemn, numită „pătul”. Ca specie, jderii fuseseră aproape exterminați. Acum îi fugăresc oamenii prin curți. Sic transit!

text publicat in numarul 51/2015 al revistei Catavencii