vineri, 30 septembrie 2016

Brit’ Hotel, Chambéry

„Ești ieftin”, mi-au spus aproape toate fostele mele prietene, înainte de a mă părăsi. Să nu credeți că vorba asta nu mi-a lăsat o traumă! Mi-a lăsat, cum să nu. Dar, dacă nu răsucești cuțitul în rană, nici n-ai cum să scapi de ea, heya?


Da, sunt ieftin: mănânc ieftin, beau ieftin, muncesc ieftin... mă cazez ieftin. Așa, și? Să mi se taie capul? Uite, la Chambéry am stat la Brit’, lângă autostradă, și nu numai că n-am murit, ba chiar m-am simțit foarte bine (mă rog, mi-am luat și oleacă de beri în cameră, dar asta-i altă discuție) și n-am de gând să reneg vreodată Brit’-ul, ieftin sau neieftin. Plus că... !

Ajungem seara la cazare, frânți de muncă, și ne băgăm direct la somn. A doua zi, iar (plus beri la pachet), a treia zi, iar. Contractul e gata, din țară vine cineva (actuala mea soție) să-mi țină de urât, am și eu timp și bani să mă plimb prin fosta capitală a Savoiei franceze, și nu-mi pare rău deloc: orășelul e modest, dar munții sunt splendizi, iar lacul (Le Bourget) e cel puțin merituos (eu unul m-am bălăcit ca un purcel, deși n-ai voie, dar e foarte mare și doar o foarte mică parte a țărmului e supravegheată). Seara e diferită de cele precedente, adică, gata cu crăpelnița de la supermarket și cu berile în cameră, mergem la restaurant, desigur, în corul de glume dubioase ale băieților („Mihai, mare boier!”). Cina nu e cine știe ce, dar eu reușesc să mă pilesc fulgerător și să mă fac de râs, plângând (la propriu) după briceagul meu sard, pe care o fostă mi-l adusese din Sassari, de la mama lui (cadou!). Că dacă nu eram dobitoc, nu-l țineam în bagajul de mână, să tai cu el salamul pe ziar, în aeroport, îl puneam frumos în bagajul de cală și-l aveam și-n ziua de azi. Dar, de! Dumnezeu e mare, îți dă, ba-ți bagă și-n traistă, dar când te vede prost, se scârbește și-ți și scoate.

A doua zi, deși mă durea capul cum numai voi știți, m-am plimbat cu dumneaei prin centrul istoric al Chambéry-ului, braț la braț, romantic, deși mie mi-era târșă c-o să scăpăm trenul. Habar n-aveam eu care era planul: „Uite un magazin de bricege! Vrei să-ți cumpăr unul?”. Am intrat, bonjurică, bonjurică, voasi mesieu’, avem acilea un briceag frumos, la doar 99 de euro; observați, vă rog, acest mâner splendid, translucid, din corn de girafă! Practic, aveți noroc, este un lot special care-i întâmplător la reducere! M-am uitat în ochii lui și mi-a întins alt briceag: „10 euro, cu mâner din lemn de fag”. Am și acum briceagul ăla savoiard (pe nume „opinel”), ce mi-a câștigat puncte grele în ochii colegilor de muncă, dar despre asta, altă dată, cu altă ocazie.

articol publicat în numărul 32/2016 al revistei Cațavencii 

marți, 27 septembrie 2016

Dor de dictator la popor ciopor

Da, recunosc: și pentru asta am murit eu la Revoluție, pentru dreptul de a mă buluci cu mulțimea la o deschidere de mall. Ce, Andrei Pleșu nu urmărește Las Fierbinți?! Să am voie, deci, să mă înghesui și eu cu poporul coborât parcă din scenariul lui Mimi Brănescu și să vi-l bârfesc la prima mână, că și el (poporul) mi-a făcut mie destule. Nu intru-n amănunte, că-s boier, da’ știe el!

Pe de-o parte, haterul din mine vrea să strige sus și tare: mi-ați omorât parcul, criminalilor! Nu găseați destul teren agricol câtu-i Ilfovul de mare, trebuia să mușcați o bucată din parc și să vă lăbărțați aici cu mallul vostru?! Facu-v-aș și dregu-v-aș! Pe de altă parte, șed și cuget că terenul ăsta, cu ieșire la bulevardul Rebreanu, are vreo două hectare, poate-poate ceva mai puțin, și-a fost mereu un teren viran împrejmuit c-un gard; pe de altă parte, sunt 12 hectare de parc ce-au fost retrocedate și care-au rămas de izbeliște, în partea cealaltă, la bulevardul Grigorescu, la stația Titan. Ce înseamnă „de izbeliște”? Înseamnă că e tot parc, cu copaci, cu alei, cu iarbă și cu mucuri de țigară, unde pot să mă plimb cât poftesc, fără să mă-ntrebe nimeni de sănătate, chiar dacă nu mai e domeniu public. Dacă acolo va lovi un alt dezvoltator imobiliar, cum au lovit cei cu mallul, atunci paguba parcului ar avea cu totul altă scară. Eu sper să nu, dar primar e dom’ doctor Negoiță, și cine știe ce „doctorie” ne mai pregătește...

Pe de altă parte, leneșul din mine n-ar prea protesta că i-a muiat altcineva posmagii, că-n mall am acces la toate prostiile, de care n-am și n-am avut niciodată nevoie, dar au alții: știți cum e să te trezească cineva din somnul ăl dulce și să te trimită la mama dracului dup-un latte de la Starbucks, că-i e poftă să fie răsfățată?! Nu știți! Când scrieți cu sprayul „Parc nu mall” înțeleg perfect ce vreți să spuneți, tinerilor frumoși, dar la noi, bătrânii urâți, gânditu-v-ați?

La inaugurare, vorba mateiului, „lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea”, dar pe mine mă interesau profesioniștii deschiderilor, vânătorii de promoții, cuponarii, că ăștia sunt grăsimea oricărui reportaj despre nimic, ei, ză mazăr end ză fazăr. I-am găsit, dar mai mult din noroc, pentru că nu-s obișnuit cu mallurile și nici cu promoțiile; în loc să-i caut unde le e locul, m-am plimbat brambura pe la parter, chiorându-mă la tot felul de magazine de haine în care nu era nici picior de vânător, doar gimnaziste și liceence care probau „țoale” cu ochi măriți, guri pline de salivă și niciun sfanț în buzunar (le cunosc eu bine!). Oamenii mei erau la subsol, încărcând înnebuniți cărucioarele cu mărfuri potrivite: căni, pahare, prosoape, farfurii, batiste, zahăr, grâu, făină, bomboane. Se mai certau între ei, cu vânzătoarele, cu cei de la pază, cu cei de la curățenie, cu oricine le părea lor că le stă-n cale, iar adevărul e că un astfel de cărucior încărcat e foarte greu de pilotat, imposibil să nu lovești pe câte cineva!

Obosit și cu aparatul plin de poze, am urcat la etaj, să mănânc ceva. Am luat o sălățică Fen Se, și m-am așezat la o masă cu perspectivă, unde să nu mă deranjeze nimeni, că era aglomerat, dar în dreapta s-au așezat imediat niște muncitori în construcții, iar în stânga, două babe. M-am salutat pe mutește, doar din cap, cu muncitorii, că ne cunoaștem de aproape un an, de când tot lucrează la mallul ăsta; secui din Covasna, oameni săraci, tăcuți, au tras tare cu lucrul, să fie gata până vine vremea rea, că se-ntorc acasă și-n Secuime e iarna lungă. Nu prea știu românește, dar șeful lor de echipă știe, mai stăteam de vorbă cu ei seara, în parc, în dosul mallului, când nevastă-mea credea că-s la plimbare, să „creez”. Le povesteam de Londra, ei îmi spuneau de pe la ei, chestii locale, ca de exemplu faptul că cei din Harghita sunt văzuți de covăsneni ca fiind „răi, cuțitari și sectanți” (de observat simetria: irlandezii din Londra îi consideră pe cockney „leneși, bețivi și bătăuși”. Și reciproc!). Am avut însă prudența să nu-i întreb pe secuii mei cum îi văd ei pe bucureșteni; prudență, lașitate, spuneți-i cum vreți.

Babele de la cealaltă masă vorbeau, în schimb, fără oprire, în timp ce înfulecau disperate din porțiile uriașe de cârnați prăjiți, din care picura grăsimea (n-o lăsau să se piardă, o râneau cu pâine din farfuriile de plastic). Erau veterane, bifaseră fiecare deschidere de mall din 1999 încoace, despicau firu-n patru, făceau comparații, depănau amintiri despre chilipirurile cumpărate de fiecare dată, erau pe val, dumicau, plescăiau, clefăiau la cârnați, după care se linișteau cu bere și treceau pe politică („săracu’ domnu’ Ceaușescu”). Ascultându-le profesional, mi-am dat seama că aveau perfectă dreptate: viața lor ar fi fost exact la fel și dacă nu ne-apucam să-l împușcăm p-ăla. S-ar fi îmbulzit în Circurile Foamei așa cum fac acum în malluri, ar fi cumpărat aceleași trusouri de mort, ar fi sărbătorit afacerea cu același junk food și-ar fi făcut aceeași politică („S-a-nrăit oamenii, e păcătoși fără frică de cele sfinte, nu le-ar mai ajuta Dumnezeu și Maica Precista etc”), așa că, din punctul lor de vedere, la ce bun... ?

Uite-așa nu merge treaba în țărișoara asta, în care maniacii religioși sunt extremiști politici de stânga și muncitorii manuali sunt votanți neclintiți ai politicilor de dreapta, de-ți vine să zici vorba evreului: haloimăs!

marți, 20 septembrie 2016

Schooling is a wicked problem

What is a wicked problem? Six hints:

1. You don’t understand the problem until you have developed a solution. 
Every solution that is offered exposes new aspects of the problem, requiring further adjustments to the potential solutions. There is no definitive statement of ‘the problem’: these problems are ill-structured and feature an evolving set of interlocking issues and constraints. 

2. There is no stopping rule. 
Since there is no definitive ‘the problem’, there is also no definitive ‘the solution.’ The problem-solving process ends when you run out of resources such as time, money or energy, not when an optimal solution emerges. 

3. Solutions are not right or wrong. 
They are simply ‘better/worse’ or ‘good enough/not good enough’. The determination of solution quality is not objective and cannot be derived from following a formula. 

4. Each is essentially unique and novel. 
No two wicked problems are alike, and the solutions to them will always be custom designed and fitted. Over time we can acquire wisdom and experience about the approach to wicked problems, but one is always a beginner in the specifics of a new wicked problem. 

5. Every solution is a ‘one-shot operation’. 
Every attempt has consequences. This is the ‘Catch 22’ of wicked problems: you can’t learn about the problem without trying solutions, but every solution is expensive and has lasting consequences that may spawn new wicked problems. 

6. There is no given alternative solution. 
A host of potential solutions may be devised, but another host are never even thought of. Thus it is a matter of creativity to devise potential solutions, and a matter of judgement to determine which should be pursued and implemented.

source: "Dialogue Mapping: Building Shared Understanding of Wicked Problems", by Jeffrey Conklin, 2006

luni, 19 septembrie 2016

The Wooden Spoon

What is very important for you to know is The Wooden Spoon was NOT mine!

joi, 15 septembrie 2016

Foc si gunoaie

Poza e din august 2016, de la Fantana Batrana, in mijlocul masivului Capatanii. Au fost patru zile dense, de efort mediu spre mare (uneori), despre care chiar ar trebui sa scriu, si cat mai repede, pana nu uit. Dar cand sa mai scriu si despre munte, cand tot ce pot ciupi, ca timp, bag in Gastarbeiter?! Ca sa nu mai zic ca cei de la Dilema Veche mi-au publicat azi un reportaj mai vechi, facut prin iunie. Da, dar in iunie stateam mai bine cu TIMPUL! 

marți, 13 septembrie 2016

Gastarbeiter

E deja 13 septembrie si eu n-am scris decat 128 de pagini, adica n-am ajuns nici la jumatatea primului capitol ("2014"). In ritmul asta nu apuc eu debutul in 2017 si rade de mine Silviu Lupescu ca de ultima gaina!

vineri, 9 septembrie 2016

Breaking news (1)

N-am mai scris de multa vreme pe blog dintr-un motiv mai mult decat foarte simplu: am muncit la carte. In principiu, va avea trei capitole, mari si late ("2014", "2015" si "2016"), fiecare impartit intr-o puzderie de subcapitole, cum i-o fi norocul. Deocamdata mai am de lucru la primul capitol, dar cred ca-l dau gata pana-n octombrie.

Acum, intrebarea care se (poate) pune este clara: si? Te-am intrebat noi ceva? De ce te bagi in seama? Vezi-ti de treaba ta ca e mai bine! Da, este adevarat, dar nu uitati ca eu nu-s altceva decat un spunator de povesti, iar "mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana"; spunator de povesti adevarate, in cazul asta, dar, din punctul vostru de vedere, tot "povesti", adica scriitoreala literara, nestiintifica, buna doar pentru plaisir, deci... necitabila. 

Ergo, sper sa se petreaca urmatoarele: eu sa termin manuscrisul pana in ianuarie (1), Poliromul sa mi-l primeasca la lectura (2), sa le placa si sa decida sa-l publice (3), cartea sa apara pana in primavara (4), voi s-o puteti citi pe plaja cand mergeti in minivacanta de 1 Mai (5) si eu sa ma pot apuca dracului de cealalta, cea dura, greu de scris si greu de citit, adica de "Jimmy" (6), si s-o termin si p-asta pana in 2018, ca pe urma avem treaba. Si eu, si voi!