marți, 31 octombrie 2017

Reportaj Canal

Acum o lună și ceva, ACN (Administrația Canalelor Navigabile) a dat publicității un comunicat de presă, în care anunța rezultatele financiare pe 2010: mai bune ca în 2009, cu perspective trandafirii pentru 2012. Am rămas mut, că eu unul nici nu mai știam că dihania (Canalul Dunăre-Marea Neagră) mai există, darămite că produce și bani. Cum nu-mi venea să cred, m-am milogit de colegi să mă repeadă cu mașina până la Agigea, deși le era cam peste mână. Până la urmă am ajuns, am dat de PR-istul lor (domnu’ Tibi), care mi-a pus la dispoziție toatele datele pe care le-am cerut, apoi a facilitat și o discuție cu șeful ăl mare (au învățat meserie și ăștia de la stat, nu mai sunt secretomani pitecantropi, ca acum zece ani!). Din cele trei surse obligatorii (internet, PR-ist, șef), mi-am făcut o idee cât de cât corectă, zic eu:

Proiectul e vechi încă de pe vremea turcilor. Sultanul a trimis niște ingineri englezi să facă măsurătorile, dar ăia i-au zis să stea blând pe curul lui, că-l costă cât nu face. După aia, fel și fel de proiecte (nemțești, ungurești, românești) s-au tot făcut, dar

șantierul a pornit abia în 1949, și a fost doar la oha, pentru că era o mască pentr-un lagăr de exterminare: dintr-un milion de oameni închiși acolo, cam 200.000 de mii au murit, iar restul au scăpat sub formă de epave. Mulți morți de la Canal sunt celebri, dar preferatul meu e inginerul Vasilescu-Colorado (vi-l povestesc altă dată).

Lucrarea a început de-adevăratelea în ’74, a durat ani buni și-a costat vreo două miliarde de dolari, la valoarea de-atunci. Pentru comparație, se estimează că autostrada Transilvania o să coste vreo șase miliarde de euro și dracu’ știe câți ani, că deocamdată lucrările avansează cu viteza luminii stinse.

Exploatarea ar fi trebuit să meargă ca unsă încă din ’84, când a fost gata brațul principal (cel de sud), dar de fapt a mers căcăcios rău până după ’92, când nemții au terminat și ei lucrările la canalul de legătură dintre Rin și Dunăre. Nici pe urmă n-a fost mare diferență, că-n anii ăia România fierbea de mineriade și de-alte prostii, nimeni nu venea cu șlepul să se dea p-aici, să-i spargă hoții șlepul, eventual și capul. Abia mai încoace, hăt după 2000, a-nceput comerțul să se miște, când s-au prins transportatorii ”de apă” că au legătură directă între cel mai mare port european (Rotterdam) și cel de-al patrulea (Constanța, mai exact Constanța-Sud). De-aici încolo îl las pe d-l Zeicu (șeful!):

”Măi Mihai – pot să-ți zic pe numele mic, da? – la noi e de muncă, nu de joacă” (eterna părere cum că presa-i ”jucărie”!). ”Păi eu am trafic de nu-mi văd capul, că trec ăștia cu minereu pentru combinatele de pe Dunăre, ăl mare de la Galați, ăla de la Tulcea, pe alumină, ăla sârbesc de la Smeredevo, ăl de la Dunaújváros, al ungurilor, mai e și unul bulgăresc la Ruse, unu’ mai mic; toți trec pe-aici, că n-au pe unde. Nu lipsesc nici turcii, ăștia au treabă cu fierul vechi. Da’ la drept vorbind, grosul încasărilor vine de la transportul de cereale, ca să zic așa: grâul din tot bazinul carpatic pe-aici se exportă, și crede-mă că nu-i puțin” (râde), ”nu-i puțin deloc!”. Întreb dacă există și trafic turistic, și aflu că ”Până la criza asta a voastră, veneau destule vase de croazieră fluvială, da’ acum s-au rărit; oricum eu nu câștigam nimic de pe urma lor, că le luam 100 de euro pe tot tranzitul, și banii de ăștia nu-mi acopeream nici curentul de la ecluze”. Întreb de pescuit, dar domnul Zeicu nu le are cu subiectul (oricum, din experiența mea, nici un șef n-ar recunoaște că merge să dea la pește, chiar dacă are ”microbul”).

Am plecat de-acolo cu următoarea convingere: profesorul Flyvbjerg are dreptate. În cartea lui din 2003 (Megaprojects and Risk: An Anatomy of Ambition) profesorul zicea că megaproiectele, chiar și când sunt funcționale (cum pare să fie ăsta al nostru) nu-și acoperă niciodată costurile de realizare, indiferent de regimul politic care le comanditează. Pe de altă parte, megaproiectele tind să producă bani pe termen foarte lung, adică încă mult după ce ”comanditarul” e oale și ulcele.

Na, că l-am împușcat aiurea. Ce ne facem acum cu autostrada Transilvania?!

acest articol a fost publicat în revista Cațavencii (2011)

duminică, 29 octombrie 2017

Siromașko Liato

Profit cu oportunism de expunerea publică a revistei noastre pentru a povesti următoarea întâmplare: este ianuarie 1990, iar noi, „copiii-eroi ai Revoluției”, suntem trimiși într-o tabără cumva recompensatorie în Bulgaria, undeva lângă Varna. Este inutil să spun că și asta a fost o afacere a Securității. Astfel de tabere au fost oferite României de unele țări europene, iar acolo au ajuns atât odraslele securiștilor (pe post de „copii-eroi” etc), cât mai ales securiștii înșiși, care pe post de „profesor”, care „coordonator”, care „reprezentant al elevilor” (nu glumesc!), care multe altele. Sigur, erau niște rupți în cur, vai de capul lor (ăștia de care știu sigur, care ne-au „coordonat” pe noi în Bulgaria, s-au întors cu patru televizoare, douăzeci de perechi de blugi și două mii de ciocolățele ascunse în bagajele copiilor. De căciulă! Nu mint, eu însumi am trecut Dunărea c-un televizor în brațe. Vameșii bulgari ce verificau trenul ne-au lăsat în pace, au dat din mână a lehamite, dar românii s-au țigănit cu „profesorii” ca la ușa cortului, până nu și-au primit dreptul n-au lăsat trenul să treacă. De aici părerea mea că în această afacere cu Revoluția au fost băgați și securiști mari, și securiști mici – „rupți în cur” – iar banii mari i-au făcut ăia mari. Ăștia mici... ciocolățele!). 

Noi eram în ultimul an de liceu: Bonți, Mangă, Grasu, Limbă, Van, Jegu și cu mine. Marea provocare era să „îmbârligăm” o localnică, chit că tabăra „copiilor-eroi” gemea de fete frumoase, doar că românce, din păcate (era prea ușor!). Jegu a agățat în troleibuz, eu la coadă la merdenele (ce?!), după care ne-am chinuit să obținem de la mândrele noastre (Rumiana, respectiv Stiliana) câte-o invitație la ele acasă, unde, chit că s-ar fi lăsat sau nu cu sex, băieților le-am fi putut spune ce doream, că n-aveau de unde să știe; din partea lor, fetele mureau să obțină o invitație la noi în tabără, unde-ar fi putut face poftele fără să afle părinții. N-a fost să fie. Jubila nemernicul de Limbă, jubila!

Acest text este un teaser. Despre această găinărie securistică și despre altele voi mai scrie, c-un curaj nebun, dat de siguranța că toți cei de-atunci sunt morți.

p.s. m-am întors la Varna în octombrie 1991 și ce era de întâmplat s-a întâmplat în „caravanul” (rulota-butic) părinților Stilianei, care era deja logodită c-un varnariot. „Siromașko Liato” înseamnă „vara săracului” și cade în octombrie.

***

Octombrie 1991: București – Ruse – Varna, cu trenul (multe ore, nu mai știu câte; multe!). Am ajuns frânt, că eram tânăr rău pe vremea aia, nu știam să dorm ca porcul, oriunde și oricând (asta se-nvață în armată). Stiliana mă aștepta în gară, că moa-moa, că bine-ai venit, că hai să ne iubim, că hai la un hotel, la care eu o-ntreb de ce să nu mergem la ea acasă, că hâr, că mâr, păi stai să vezi, Mihai, că eu de fapt m-am logodit. Am rămas tablou. M-am simțit ca ultimul tâmpit, cum să simt dealtfel și acum, i-am zis că ce caut eu acolo, ea nu și nu, hotel, hotel, hotel. Bine, hai la hotel; fiind stațiunile aproape, împrejurimile Varnei sunt pline de hoteluri, nu era problemă, mai ales că sezonul se terminase (v-am zis, „siromașko Liato” înseamnă „vara săracului”, dar nu e nicio vară, evident, i se zice așa la mișto). La hotel, fatalitate! Locuri erau, sigur, dar bulgarii mă primeau pe mine, nu și pe ea: am crezut că mor! Cică eu eram „primibil”, fiind turist, dar Stiliana, nu, c-avea buletin de Varna, că ce căuta acolo? Să se ducă să doarmă la ea acasă, nu la hotel! Până s-apuc să ofer sfânta șpagă, proasta s-a apucat să se ia în gură cu frustrata de la recepție, pe bulgărește, limbă care mie oricum îmi sună destul de răstit și la vreme de pace, darămite la vreme de război muieresc! Verbal, dar război. Am crezut că rămân cu buza umflată, m-am cazat singur, dar draga de Stiliana m-a așteptat afară și m-a dus pe plajă, în „caravanul” (rulota-butic) a părinților ei, care se lăsaseră de inginerie și se-apucaseră de comerț cu cartofi prăjiți, ca să nu moară de foame (tranziția post-comunistă i-a lovit pe bulgari la fel de rău ca pe noi, n-aveți nicio frică! Am multe de povestit din epoca marii bișnițe, ehehe...).

Dar altceva voiam să spun. Am stat o săptămână, m-a prezentat prietenilor ei (inclusiv logodnicului, da), am petrecut cu varnarioții la terase, a fost frumos. Pentru mine. Pentru ei a fost un șoc: fuseseră învățați la școală că românii-s un popor de semi-animale (lasă c-au furat Dobrogea, aia-i separat), ce se-mbracă în straie din piei de oaie, se încalță cu-ncălțări din piei de porc și se hrănesc exclusiv cu mămăligă („caciamac”). De atunci sunt mult mai relaxat când aud șovinisme românești, mi-am dat seama că peste tot în lumea comunistă a fost cam la fel: noi suntem lumina, ceilalți sunt cavernicoli, mai dă-i dracu’.

articole publicate în numerele 40 și 42 ale revistei Cațavencii

Retezat, 1996-2017

Unde e cabana Rotunda: la 1100 de metri altitudine, pe valea Lăpușnicului Mare, cam la 50 km de orașul Hațeg. Drum asfaltat până aproape de barajul Gura Apei, apoi drum forestier, mai mult sau mai puțin rupt (depinde când au trecut pe-acolo camioanele grele, încărcate cu bușteni furați), încă vreo 7-8 kilometri. Cabana e pe mâna stângă, dar nu-i singură: tot acolo, în mica luncă pe care o formează râul, mai sunt Cantonul Silvic Rotunda și Casa de Vânătoare Rotunda.

Când: în 1996, pe vremea când funcționa „cu circuit închis” (orice va fi însemnat asta). După 2001, Academia Română a cedat (împrumutat, închiriat etc) cabana unei firme particulare, care s-o renoveze și s-o bage pe profit, pe motiv că „statul e prost administrator” (nu zic că nu-i!). Firma n-a renovat nimic, a frecat profit din vechea clientelă a cabanei (niște moși, niște regretnici, niște securiști), pân-au murit toți și s-a ales praful, apoi a zidit ușa, a bătut ferestrele în scânduri și-a plecat. După 21 de ani, am trecut chiar prin fața ei (25 august 2017, aproximativ orele 17:30) și-am plâns. Nu mult, doar așa, bărbătește, de fiță, câteva suspine: în august 1996, acolo am trăit chestii.

Miscellaneous: cabana asta s-a născut odată cu mine, în 1971, la ordinul lui Nea Nicu, să aibă unde sta când venea la vânătoare în Parcul Național Retezat (unde vânătoarea era interzisă, ca și-acum). Nea Nicu a vânat ce-a vânat, apoi l-au vânat alții pe el, numai bine ca să se-ncuibe apoi și-n cabana lui (și eu pe lângă ei, dar asta-i altă poveste), și-n final s-o facă moloz.

Important: din pasul Rotunda faci o oră până la Poiana Pelegii, cu mașina, și încă două până la Lacul Bucura, pe jos. Este inutil să precizez că Retezatul este unul dintre cele mai frumoase masive din România (are destui aficionados care, dacă m-ar prinde, m-ar cafti ca la Galați, din cauză că n-am scris „cel mai frumos” în loc de „unul dintre cele mai frumoase”. Și-ar avea perfectă dreptate să mi-o dea p-aia greaua, că Retezatul e-un miracol).

Va urma: suspinele le-am scos la coborâre. La urcare n-am văzut nimic, era deja întuneric; am mas la Refugiul Stănuleți, în amonte.

***

Undeva mult sub Poiana Pelegii se află enigmaticul refugiu Stănuleți. „Enigmatic”?! Da. Pentru că e la distanță total neconvenabilă atât față de barajul de pe Râul Mare (unde, teoretic, ți-ai putea pune cortul, deși nimeni nu mai face asta de ani buni, în afară de undițarii veniți la păstrăvi), cât și față de Poiană, punctul terminus al oricui atacă Retezatul dinspre sud, folosind ca armă doar o pereche de picioare. Pur și simplu, pare plantat în mijlocul a nimic, așa degeaba.

Pare. Doar pare, pentru că adevărul care-i: cândva, acolo forfoteau securiștii, dormeau, mâncau, jucau cărți, mă rog, ce-or fi obișnuit securiștii să facă atunci când erau în misiune (dar în afara programului), n-am de unde să știu. Nea Nicu, locatarul cabanei Rotunda de care ați aflat în numărul trecut, era foarte fricos, zice-se: când umbla la vânătoare era păzit pe trei cercuri concentrice, cum ar veni. Primul cerc era ăla (sau ăia) care umblau lângă el, la un metru-doi (se spune că ăstora nu le dădea muniție, de frică să nu-l omoare chiar ei). Al treilea cerc era compus din câteva sute de „ciobani”, „mineri”, „geologi”, „salvamontiști”, „pădurari”, „meteorologi”, dar mai ales „turiști”, care umpleau toate localitățile învecinate zonei de vânătoare, plus, evident, toate traseele montane; ei fie campau, fie dormeau prin localități, cum puteau. Și-n ziua de azi mai găsești bătrâni care-ți povestesc despre travestiții ăștia de tot râsul.

Al doilea cerc, însă, avea de făcut treaba cea mai grea, adică trebuia să-l păzească pe Nea Nicu fără să-i simtă Nea Nicu, că făcea urât de tot, zicea că-i sperie urșii din cătare, sau ce vâna el. Așa că nenorociții aștia de securiști din „cercul doi” se pitulau cum puteau prin boscheți, în așa fel încât să nu-i vadă Nea Nicu, dar nici dihăniile. Credeți că-i ușor? Eu n-aș putea. Și doar sunt obișnuit cu muntele, oarecum, dar la ani-lumină de asemenea performanță! Totuși, erau și ei oameni, nu duhuri, aveau deci nevoie de momente de somn, de masă, de spălat, mă rog, de minimă refacere. Pentru ei a fost construit refugiul Stănuleți, nu la drum, cum e Rotunda, ci mai acana, mai lăturiș. Îl găsești acum ușor, că nu mai există perdeaua de protecție: brazii care-l mascau au fost tăiați demult, poți să intri și cu camionul de furat copaci din parcul național.

Ceea ce se și-ntâmplă. Șoferii și drujbarii unde credeți că trag peste noapte?

***

Atenție, este vorba de un refugiu salvamont, adică acolo nu ne cazăm așa, când ne vine nouă pe chelie! Un astfel de refugiu este gândit pentru situații de necesitate, pentru cineva mai tâmpit care are nevoie urgentă de ajutor, altfel riscă să dea colțul (eu am fost odată cinevaul mai tâmpit!). Din păcate, prea mulți oameni ajung acolo fără să știe chestii, ba chiar fără să aibă cea mai vagă idee că nu e bine să deschizi ușa și să te rățoiești la Nea Sandu Piratu: „’Ai noroc, bă. Câte paturi ai acilea? Nu te uita, bă, așa urât: ’ai, că-ți dau țuică”.

În ceea ce mă privește, eu mi-am lăsat rucsacul și companionul în poiană și am urcat să dau „bună seara”, la care Nea Sandu a răspuns politicos, dar fără niciun chef (simțise imediat accentul miticist). Am mai întrebat una, am mai întrebat alta, de trasee, de vreme, de cabanierul de la Buta (cunoștință veche...), de dihănii, de cine-i în tură la Bucura și cine la Zănoaga, și, treptat, Nea Sandu s-a îmblânzit. De unde până atunci nu știa cum să scape mai repede de noi („Duce- vă-ți, domnule, la Buta! Într-o oră ați ajuns! Aveți acolo mâncărică, băuturică, camere faine, faceți un grătărel, treaba voastră!”). A venit și tovarășul meu (întinsese cortul între timp), și-a prezentat și el résumé-ul de munțoman (a „prezenta” așa ceva e o artă în sine), iar Nea Sandu s-a domesticit definitiv, a devenit prietenul nostru, iar noi prietenii lui. L-am rugat să ia o bere din provizia noastră, dar ne-a refuzat net („Sunt de serviciu! Dacă se rătăcește careva prin ceața asta?”), așa c-am băut singuri, ceea ce ne-a priit de minune, că veniserăm nebăuți tocmai de la București: 11 ore în mașină, asta usucă rău beregușurile! Nea Sandu și-a făcut un ceai tare și s-a așternut la povești, că simțea el c-o să fie o noapte lungă; n-a fost, și nici următoarele, că veneam mereu obosiți de pe traseu, dar dacă e să pun cap la cap toate serile de povești cu Piratu, atunci da, iese o noapte foarte lungă!

Pot dezvălui doar următoarele: de la nimeni nu înveți mai mult despre munte decât de la cineva care-l cunoaște bine de tot, și pe față, și pe dos (la propriu, că înainte de a fi salvamontist, Nea Sandu fusese salvator minier, adică știe munții și pe dinafară, și pe dinăutru). E unul dintre oamenii în fața căruia ne-am simțit foarte mici, chit că de peste trei decenii ne flendurim încoace și-ncolo prin Carpații ăștia de la noi; la slovaci n-am ieșit, la ucrainieni nici atât.


articole publicate în numerele 39, 40, 41 ale revistei Cațavencii

luni, 16 octombrie 2017

Napoca 15, Cluj

Mă-ntreabă cineva, da’ serios de tot (omul nu le are cu umorul): „Cum adică «patrimonizare» ? Ce vrei să spui cu asta ?”. Mie mi se pare evident ce-i aia patrimonizare, dar pot să mărunțesc termenul, să fie clar pentru toată lumea: adică punere în valoare a patrimoniului. Adică pui patrimoniul să-ți producă bani!

Da, dar unii nu pricep nici măcar ce-i ăla „patrimoniu”; păi, ce-ai moștenit, aia-i patrimoniu, clar! Că doar țara a moștenit și din antebelic, și din interbelic, și din comunism, ca să nu mai zic că și din Evul Nostru Mediu (ăla care-a-nceput să horcăie a moarte abia prin 1848) am moștenit o grămadă de chestii: case, conace, palate, cetăți, biserici, hrube, mânăstiri, castele, tot felul de potențiale „obiective turistice” care acuma sunt nimic, dar în viitor ar putea fi fabrici de bani, dac-ar fi bibilite și băgate în circuit, adică „patrimonizate”. Francezii au trecut prin chestia asta, și nicidecum așa demult cum se crede îndeobște: cam pe la sfârșitul anilor ’50 s-au trezit cu zeci de mii de castele și castelașe cu care nu știa nimeni ce să facă: dărăpănate – erau, proprietarii – sărăciți, statul – sărăcit, interes public – ioc (era vremea proletariatului, ce vreți!). Așa c-au păstrat numai ce era mare (Carcassonne etc) și-au vândut restul, condiționându-i pe proprietari să renoveze, nu să radă tot cu buldozerele și să revândă terenul dezvoltatorilor imobiliari, cum facem noi (și rușii, en passent fie spus). Așa că-n ziua de azi Franța are, anual, vreo 85 de milioane de turiști, iar România doar 9 milioane, dintre care trei sferturi sunt unguri, veniți în vizită la rude.

Napoca 15 este-un restaurant din Cluj, unde-am mâncat eu și mi-a plăcut. Mâncarea a venit greu, dar avea gust de mâncare, nu de fast-food; până să vină am balotat trei pahare de vin roșu, bun și ăla; fata care mi l-a adus mi-a povestit de locul ei de muncă, ce fusese înainte al lui taică-său (ardelenii aștia!): omul făcuse parte din „comitetul de renovare” care luase casa la dereticat, atunci în 1992, parcă, și-o făcuse ce e azi (o mică bijuterie discretă, fără nicio urmă de prost-gust). Tot el fusese șeful de sală în jurul căruia se construise echipa de chelneri ce și-a fidelizat o clientelă „pe viață”, care vine și-acum, și pentru care s-a amenajat un mic loc de joacă pentru toddleri. Nu mai zic nimic!


articol publicat în numărul 37/2017 al revistei Cațavencii

Beach Chalet, San Francisco

Cine crede că Beach Chalet este fiță e un bou! Bine, eu am fost boul, dar asta n-are nicio importanță, că nu știam nimic, eram tăune: cine mai crede, după textul ăsta, că Beach Chalet e fiță, abia ăla este-un... !

S-o iau cu începutul: mi-am împachetat chiloții de baie cu mușchi, să moară dușmanii, mi-am umplut termosul cu limonadă de rodii (rețetă proprie) cu multe cuburi de gheață, mi-am mai pus în bagaj un prosop pufos, d-ăla de-ți vine să faci sex pe el, și-un halat super ’oț, de mătăsică, așa cum au boxerii plini de bani. Plecam să fac baie în Pacific, trebuia să fiu prezentabil ca să pot combina, corect? Citisem câte ceva despre Ocean Beach din San Francisco, dar ca românul, pe diagonală: lungă de vreo 10 kilometri, lată, plină de lume, atracție turistică. N-am băgat de seamă amănuntul esențial că temperatura medie în iulie, pe plajă, e de 12 grade. Celsius, dar nu asta-i important, ci cuvântul „medie”.

Am coborât din mașina lui cumnată-meu, care se strica de râs. Își luase nu numai pulover, hanorac și cagulă, să-i țină la urechi, dar și mănuși. Mănuși, la sfârșit de iulie, când la el în curte se sufoca de căldură și-n tricou! Da, dar el mai fusese pe Ocean Beach, eu, nu. Am făcut pe eroul și am vrut să ajung măcar până la apă, să-mi bag un picioruș, un degețel, ceva, orice! Aș. Cancer. Da’ cancer-cancer, frig ca-n februarie, în București: eram bufoneria ambulantă a plajei, cum alergam ca disperatul, în șlapi, bermude și maieu tetra, cu rucsăcelul în spate, printre toți ăia îmbrăcați ca de schi, încercând s-ajung la valuri. N-am ajuns, m-am întors înapoi (plaja e lată rău, nu ca la noi în Europa), cu labele picioarelor vinete de frig și cu lacrimi curgându-mi din ochi, atât de rău îmi înghețase sufletul: lasă gerul, dar veneau rafale umede de vânt tăios, îngrozitor, despre care am aflat pe urmă că erau aduse de Curentul Californian (un fel de Gulf Stream, dar pe dos: al nostru încălzește pe unde trece, ăla răcește tot).

Efectiv, m-au luat pe sus. Râdeau ca hienele, toată gașca de români expați, dar și-au făcut pomana cu mine și m-au cărat pe scări în sus la Beach Chalet, unde a trebuit să stăm la coadă, exact ca-n restaurantele comuniste. Mi-au scos prosopul și halatul din bagaj, m-au învelit cu ele pentru un plus de haz și mi-au luat un whiskey dublu de la bar, să nu mor din tremurat. M-am îmbătat fulgerător.

articol publicat în numărul 36/2017 al revistei Cațavencii

Hotel Paris, Brăila

Aveam o lucrare la Brăila: angajatorul, că hâr, că mâr, că lasă măi băieți că vă găsesc eu cazare ieftină și bună, că nu vă bateți voi capul, că nu știu ce, că nu știu cum. Și a lăsat-o pe ultima clipă, ca un „bun român” (cum se zicea în interbelic) și n-a mai găsit nimic, nenorocitul, în timp ce noi ne îndreptam deja spre Brăila, trecuserăm de Focșani, veneam ca vântul și ca gândul, ca dorul și ca blestemul (cu vreo 80 la oră, c-aveam camioneta încărcată, grea). Pe la Măicănești l-am sunat iar: „Domnu’, ați rezolvat, ați găsit ceva? Știm unde dormim la noapte?”. El, că măi Mihai, că dacă mă iei așa (?!), ține telefonul la îndemână că te sun eu înapoi. M-a sunat după ce trecuserăm de șoseaua de centură a Brăilei, că gata, a găsit: avem cazare la hotel Paris, pe Brașoveni 14.

Asta pățești când te dai pe mâna unui om nebun: cum era să lăsăm camioneta, plină cu toate sculele noastre de muncă, parcată pe strada Brașoveni?! A, n-ați fost în Brăila: zona străzilor ălora, Roșie, Albastră, Fagilor, Băii, Colței, Pomilor, Cojocari, Brașoveni, este zona hoților. Bine, este și Brăilița, dar acolo stau hoții „de periferie”, aștia „centrali” stau aici unde vă zic eu. A trebuit să ducem mașina la mama dracului, în curte la un om pe care-l știam mai demult, și să ne întoarcem c-un taxi la hotelul Paris (am luat bon de decont, păi ce credeați?).

Ca să descoperim că hotelul e hotel de o stea. Una. Renovat, e drept, dar hotel de 1 stea în mijlocul orașului?! Am tăcut din gură, ne-am spălat și-am tras la sorți, iar norocul a picat pe mine, așa c-am coborât după bere, pâine și mezeluri. Și la dus și la întors am fost întrebat insistent, deși discret, dacă nu am nevoie și de altceva („Băiatu’, îți dau o fată? Hai, că te văd serios, merg pe încredere!”), iar de refuzurile mele bâlbâite se mirau toți interlocutorii: „Păi, tu nu ești cu muncitorii ăia care și-au luat camere la Paris?!”. Ba da, sunt. Și?

În timp ce mâncam le-am dat raportul băieților, crezând c-o să fac senzație cu mica mea povestioară de pe drumul de la shopping. N-am făcut: „Stai tu liniștit, că și pe noi ne-au întrebat, când am ieșit la țigară”. 

articol publicat în numărul 35/2017 al revistei Cațavencii

vineri, 29 septembrie 2017

Lacul Roșu, masivul Făgăraș

Nu e ușor să campezi la Lacul Roșu! Ce, am zis eu că-i ușor?! Și nu e ușor să campezi pentru că nu-i ușor să ajungi acolo, ba, ca să fiu cinstit, e chiar foarte greu: în octombrie 2014, niște amici de-ai mei erau să moară pe una din „cocoașele” culmii Dara, după ce rătăciseră drumul și boschetăriseră ca proștii, ore și ore și ore, prin jnepenișul de sub traseu (nu mă întrebați ce căutau ei „sub” traseu și nu „pe” traseu! Întrebați-i pe ei!). Nici măcar n-au ajuns la lac, l-au zărit a doua zi, așa, din fuga cailor, în timp ce se hurducau disperați la vale ca să ajungă la o sursă de apă, că înnoptaseră adăpându-se din propriile lor salive, ceea ce vă doresc și vouă, dar nu mie. Eu, unul, prefer berea rece.

Un om isteț (nu, nu mă suspectați, nu este cazul) procedează în felul următor: include Lacul Roșu în traseul de creastă. Pare o aberație, din moment ce lacul nu e în niciun fel de traseu de creastă, dar ascultați-mă: în loc să mergi 10 ore ca psihopatul, de la Podragu la Urlea, ceea ce-a făcut și face toată lumea (cu mine inclusiv...), mergi frumos de la Podragu la șeuța aia dintre vârfurile Galbenele și Gălășescu Mare, iar de acolo cobori mult dreapta, până la tăul Valea Rea. E loc de cort? E! Este lume? Nu e nimeni. Apă ai, liniște ai, lemne de foc n-ai, așa că te culci devreme, că a doua zi urci iar în șeuță (da, îți ies ochii), mergi pe traseul de creastă până La Fundul Bândei (deasupra Lacului Urlea), dar nu cobori la lac, ci ieși din traseu și mergi direct spre sud, pe creasta secundară Bourețu. Treci peste vârfurile Dara, Hârtopu Darei și Mușetescu, ocolești Lacul Mioarelor (cel mai înalt lac glaciar din România) și cobori în căldărușa Lacului Roșu.

Cobori, dar nu pui cortul decât dacă ești foarte prost: lacul n-are emisar. Adică scurgere. E băltit, superficial, cu un singur loc bun pentru sărit în cap (stâncile din partea nordică, în rest apa e ridicol de mică), și plin de larve de țânțari, nici vorbă să bei apă din el. Surpriza vine seara, dacă chiar ți-ai pus cortul acolo: ce credeai că ies din larvele alea de țânțari? Libelule?! Strânge tot și pleacă spre Lacul Gemenea, cum te-nvăț miercurea viiitoare.

***

Orice iubitor de munte a auzit de masivul Făgăraș, dar prea puțini au auzit de Lacul Gemenea, ceea ce este păcat. „Care Gemenea?!”, te întreabă oamenii, și au dreptate: care Gemenea, că-s două?

E-un obicei vechi și foarte trist al „botezătorilor” (savanților și exploratorilor care dau nume diverselor chestii, de la peșteri la ruine) să numeroteze ceea ce descoperă, în loc să-și bată capul și să fie creativi pentru fiecare răgălie, cum aș face eu dac-aș descoperi ceva, dar din păcate nu e cazul. Cele mai cunoscute exemple sunt vârful K2 din Himalaya (din masivul Karakorum, mai exact) și cetatea Troia, zisă de arheologi și Troia 1, Troia 2, Troia 3 și tot așa până la Troia 9, de-ți vine să zici vorba țăranului! Dar săracele lacurile Gemenea nici măcar de această minimă onoare n-au avut parte, că nu le-a numerotat nimeni. Nu există „Gemenea 1” și „Gemenea 2”, există doar „Gemenea”, patronim prin care poți desemna oricare dintre cele două lacuri, după cum ți se scoală (ceea ce este foarte urât). E, de campat am campat la Gemenea aia care este la o altitudine ceva mai mare decât Gemenea cealaltă, adică la aia care are și-un bordei abandonat, de unde am fi putut lua lemne de foc (dar n-am luat).

Și de ce n-am luat? Pentru că n-am făcut focul. Și de ce n-am făcut focul? Pentru că ne-am îmbătat ca niște spălătorese, de-aia. Vodcă, pe stomacul gol, la orele 16:00, pe cea mai cumplită arșiță trăită vreodată în Făgăraș, la 2500 de metri altitudine?! Mersi. Muci ne-am făcut, clește, tanc, leț, căpșună; nu știți cum e aia să fi „beat căpșună”? Trebuia să mă fi văzut pe mine pe opt seara, sâmbătă, 5 august 2017: îmi vomitam și sufletul, în timp ce ăilalți doi mă țineau cum puteau, să nu cad în lac și să mă-nec. Dobitoci! Lacul are un metru adâncime, n-aș fi pățit nimic, poate-mi făcea chiar bine. Iată, sunt iar un român adevărat, așa ca voi, așa ca noi: ceilalți sunt de vină, pentru că nu mi-au dau voie-n lac!

Am coborât duminică pe Valea Zârnei, fostă minune a Făgărașului, actualmente cimitir de mașini: după ce-a ras toate pădurile de pe versanți, firma de exploatare a abandonat acolo utilajele (buldozere, excavatoare, graifere, subansamble, anvelope etc), că să facă cost-cutting cu adusul lor până jos. Mă mir că i-au adus pe muncitori. Nu era mai ieftin să-i împuște-n cap, ca la Katyn?!

articole publicate în numerele 33 și 34 ale revistei Cațavencii

marți, 19 septembrie 2017

Zapiecek, Varșovia

Există un curios triunghi emoțional despre care nu se (prea) discută, așa că, fiind rugat să iau cuvântul... iată despre ce este vorba: polonii, românii și albanezii se află într-o relație. Da, da. E ca-n faza aia în care o gagică e convinsă că „are o relație” cu tine, pe când tu ești convins că voi doi faceți sex fără obligații, așa, pe prietenie, „pentru sănătate”. E, nu-i așa. Chiar deloc. Lăsați-mă să explic: albanezii îi admiră pe români, îi iau ca pe un model de europenitate, se consideră prietenii și aliații lor, ba chiar și-un pic rude lingvistice (atât prin fondul tracic, cât și prin cel latin). Românii îi ignoră total pe albanezi, nu știu nimic despre ei, afară de chestii vagi, gen „sunt săraci” sau „sunt hoți”. Românii îi admiră pe poloni, îi iau ca pe un model de europenitate, se consideră prietenii și aliații lor, ba chiar și-un pic rude istorice („striviți între imperii”). Polonii îi ignoră total pe români, nu știu nimic despre ei, afară de chestii foarte precise, gen „sunt țigani” sau „sunt cerșetori și mai ales cerșetoare, d-alea cu puradelu-n brațe”. 

Nu că polonii s-ar considera lipsiți de prieteni, nici poveste: Franța și Ungaria sunt marii prieteni istorici ai Poloniei, iar britanicii și americanii sunt prietenii „pe val”, deși e clar că din propriul lor punct de vedere, și briții, și yankeii tind să-i trateze pe poloni cum îi tratăm noi pe albanezi, dar acum nu ne interesează punctul lor de vedere, ci al nostru. Iată-l: polonii se țin ca proștii cu coada pe sus.

Sunt în Varșovia, la Zapiecek (undeva în centrul lor vechi, unde-au renovat extensiv, dar tot mai au de muncă), și mi-e foame rău, parcurg repede meniul. Totuși, nu atât de repede încât să nu remarc trei feluri de mâncare (sau ingrediente, nu-mi amintesc exact), care cică sunt specialități regionale din sudul țării: bundz, mamałyga, bryndza. Hai, să fiu nebun! O chem pe fată și-o întreb ce-s alea. Îmi zice că ea nu știe limba, că este de la țară (este incredibil ce s-a golit Polonia de oameni! E disperare mare, recrutează antreprenorii pe oricine, așa o să fie și la noi, lasă că vedeți voi), dar c-o cheamă pe patroană, să-mi spună ea. Vine patroana (o nemțoaică, ce credeați?) și-mi explică doct că bulzul, mămăliga și brânza sunt preparate specific polone, niște bunătăți rare, habar n-am eu, pe care „Europa” le-a pierdut demult. Să-mi aducă?
articol publicat în numărul 33/2017 al revistei Cațavencii

joi, 7 septembrie 2017

Casa Turner, Tahoe

Nu, că să luăm o casă în Tahoe. Ce e aia „Tahoe”?, întreb eu. E-un lac, zice soră-mea, plajă, bălăceală, o să-ți placă! Bine, hai, dacă zici tu. La Roma, poartă-te ca romanii, parcă așa era zicala, corect?

Acuma, chestia e că Tahoe ăsta nu e „un lac”, ci-i perla Californiei, „our own Baikal”, cum zic ei, cu gușile umflate de mândrie. Mă rog. Nu mă cred eu mare euroasiatic, dar Baikalul e de 65 de ori mai mare și de trei ori mai adânc, ceea ce spune multe, că nu degeaba-i spuneau rușii „marea” Baikal, acum vreo sută de ani (sau pe vremea lui Nicolae Milescu, singurul cațavenc de-al nostru care-a scris despre subiect în cunoștință de cauză); cu toate astea, Tahoe este meserie, mie mi-a plăcut foarte mult. Faci vreo cinci ore cu mașina din Silicon Valley până la Dollar Point, da’ și când ajungi, relaxare, frumos, aer curat, pădure, râul Truckee, rafting, cutare. Eu m-am dus la frigiderul lui tanti asta, Turner, și-am balotat repede două beri, că nu mai puteam (căldură mare pe drum!). Tanti nu era acasă, îi închiriase soră-mii tot stabilimentul pentr-o săptămână și plecase cu fiică-sa într-o călătorie prin Europa, cum îi șade bine femeii divorțate (și cu bani, dar asta nu e treaba mea). Am cărat bagajele înăuntru, am dat o tură și prin curte (cam nețesălați copacii, am băgat imediat de seamă. Redwood, redwood, bine-bine, da’ să nu le faci o toaletare, acolo?!), pe urmă am luat casa la amușinat. Toată din lemn, cum clădesc ei, trei dormitoare, o bucătărie ’oață care comunica cu livingul și cu sufrageria, o odăiță mică cu pat mare de burlac la cucurigu, sub acoperiș (urcai pe-o scară mobilă), două băi și asta era tot. Strada se numea Mammoth Drive și era plină tot cu case de-astea, niciuna de piatră sau de cărămidă, cele mai multe, nelocuite (zice-se că proprietarii vin iarna, buluc, când e de schi, de făcut haos; mie pustietatea mi-a convenit – sunt mizantrop!). M-am plimbat pe ulițele alea, nici țipenie de om, niciun suflet de creștin: Marlette Drive, Dollar Drive, Echo Way, Diablo Way, Tahoma Avenue... moartea în vacanță. Nu tu grătare, nu tu mici, nu tu hăhăială, mă simțeam ca un exponat în muzeu: iată cum arată turistul român, o specie exotică, turisthus rumanus! Nu este spectaculos, așa împăiat (fără sămânță-n gură, pet de bere la picioare și manele surrounding), dar este inofensiv și amuzant. Acolo, pe Mammoth Drive, am avut o revelație. M-am întors la casa Turner, am mai băut două beri și-am tastat Mammuthus rumanus. Please?!

***

Și cum stăteam eu așa, fără să știu prea bine ce am de făcut (toată trupa plecase la piscină, mă lăsaseră pe mine să fierb legumele pentru aia mică), am băut două beri și m-am gândit. Și m-am gândit, m-am tot gândit, pe urmă iar am băut două beri: legumele se opăriseră, le-am băgat în mixer și le-am făcut pastă, am turnat pasta în borcănașe, am spălat toate vasele și la sfârșit mi-am băut ultimele două beri (rația de dimineață, un pack de șase, d-alea mici cum e moda pe-acolo, Sierra Nevada Pale Ale). Aveam de ales între a juca table singur (sunt foarte bun la acest tip de competiție, bat tot ce prind) și a mă duce la piscină, unde era probabil hărmălaia în toi, ar fi trebuit să fac iar pe babuinul, pe găina submarină, pe bibilicul fugărit etc, plus c-ar fi trebuit să dau socoteală pentru alea șase beri, pe care promisesem că le beau abia la prânz („Mihai, ne-am înțeles, da?”). Am ezitat ca prostul, timp de vreo zece minute, m-am tot coit, apoi într-un final m-am echipat cu chiloții de piscină și-am ieșit afară. Nas în nas am dat cu ursul.

Acuma, chestia e că lacul ăsta de care zic, Tahoe, este exact pe granița dintre California și Nevada, chiar la mare altitudine (cam la înălțimea Apusenilor, așa), băgat într-un ocean de păduri: pini, brazi, cedri, arțari, sequoia (sau redwood, cum îi zic localnicii), roase de-o baritai rețea de torente care se varsă toate-n lac. Rezervație, bunînțeles (forestieră, nu parc natural, dar tot rezervație se cheamă că este!). Ici și colo, câte-un așa-zis orășel (3000 de locuitori în sezon, 300 în extra-sezon) care conține zero gospodării, ci doar facilități pentru turiști (adică, în principal, parcări; e vorba de turiști californieni, nu europeni). Dacă aș fi avut creier în cap măcar cât salariul minim pe economie, aș fi observat că ghena de gunoi a casei Turner, asta în care stăteam, era de fapt o ladă de mare de metal, bicompartimentată, fiecare dintre compartimente fiind închis c-o carabină de alpinism trecută printr-o ureche de oțel. Tot ce mi-a trecut mie prin minte a fost s-o înjur de morți pe madam Turner, proprietăreasa, când mă duceam noaptea cu gunoiul și nu puteam s-arunc repede sticlele goale, de mă mâncau de viu țânțarii. Să-mi fi pus problema de ce tot acel dispozitiv? Aș! Era incomod și-atâta tot. Până când m-am privit ochi în ochi cu Ursus americanus și, de frică, am tras o rafală bubuitoare de bășini, care cred că m-a salvat; scârbită, dihania a făcut alene stânga-mprejur și-a sărit gardul în curtea vecinului de vis-a-vis. Omul nu era acasă, din păcate, și nici jigodia lui de câine care lătra noaptea.

***

O vacanță în Tahoe e ceva destul de ciudat pentru orice român care se respectă, că noi vara mergem în Grecia. Nu înțelegeți ce-am vrut să spun? Deslușesc: Tahoe e o stațiune de iarnă. Acolo, toată lumea vine la schi, e o adevărată industrie, aproape ca la noi în Austria, dar nu chiar („la noi” vrea să fie un fel de glumiță, mă scuzați); să te duci vara la Tahoe este o agerime chiar și pentru californieni, darămite pentru unul din Berceni, ca mine! Locul e cam pustiu, da, admit, dar nu mi-a păsat, că și-așa sunt agorafob. Și ce dacă n-am prea văzut oameni, în schimb am văzut urși. Unul, ce-i drept, dar mi-a ajuns.

Totuși, în ultima seară petrecută în Casa Turner, am fost băgat în ședință de gazdele mele (pe care nu-i cheamă „Turner”, evident, ei doar închiriaseră locul de la proprietăreasă), în urma următorului incident: stăteam ca omul să dorm de-amiaz’, visam frumos (că am căcălău de bani și nu trebuie să mai muncesc vreodată), când deodată am fost trezit de-un zgomot îngrozitor, pe care urechea mea cea exersată l-a definit fulgerător, subconștient, ca „blower mânuit de-un ageamiu”. Precizez că blowerul e-un aparat de suflat, un fel de foehn mai mare, cu care arboriștii fac curățenie la locul de muncă (rumeguș, frunze, crenguțe etc); lucrasem mult cu blowerul la Londra, așa că am recunoscut sunetul lui specific înainte să mă trezesc de-a binelea. Am ieșit pe terasă, așa cum eram, în chiloți, să văd ce se-ntâmplă. Doi mexicani stârneau nori de praf cu blowerele.

Am încercat să vorbesc cu ei, să le explic că dormim – nimic! Rătute. Tăcere îndârjită, ostilă. Am dat-o pe-aia cu solidaritatea de clasă, că și eu muncesc cu blowerul în „Europa” – a fost mai rău, de parcă i-aș fi înjurat de cele materne. Pur și simplu, suflau praful mai departe, conștiincioși, ignorând orice încercare de comunicare de-a mea și mârâind între ei, rar, pe mexicănește. N-am avut ce face. Am reintrat în casă, plin de praf, și am așteptat să termine, apoi m-am spălat am ieșit și eu, abia după ce plecaseră. Atunci am fost băgat în ședință.

„Mă, dobitocule”, mi-au auzit delicatele, incredulele urechi, „ce dracu’ crezi că faci aicea?! Tu nu vezi că suntem în plin război cultural, că noi mergem ca pe ouă, și te găsești tu să strici pacea, atâta câtă e, mă, animalule?”. Nu înțelegeam nimic. Ce război? „Între bogați și săraci, prostule! Ai văzut tu pe-aici, prin Tahoe, vreun negru sau vreun mexican? Tu nu vezi că absolut toți turiștii sunt albi?”. Am rămas tâmpit. Dar aveau dreptate, o să povestesc tot.

articole publicate în numerele 29, 30 și 31 ale revistei Cațavencii

luni, 28 august 2017

Papa Hem

„Nu te-ai schimbat deloc! Te gândești numai la tine! Ai rămas un monument de egoism și nesimțire!” etc. M-am întâlnit, adică, cu MMI (Marea Mea Iubire) pe stradă, absolut accidental, și mi-am luat o săpuneală ca-n vremurile bune (pentru ea), din care nu redau aici decât un 0,5%, cât suportă sărmana hârtie tipografică. 

Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restaturatorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.

Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte miercuri!

***

Dacă tot ne-am pornit să bem în sănătatea Fericitului Hemingway (așa cum ortodocșii nu-l pot canoniza pe Augustin, din cauza „erorilor de dogmă”, nici noi nu putem să-l numim pe Hemingway „sfânt”, pentru că nu era băutor de bere, mulțumindu-ne deci să-l beatificăm – tot e ceva!), zic să ne oprim azi în Veneția cea infestată de turiști ca mine de datorii, și anume pe Calle Vallaresso, care dă în Gran Canal, chiar în zona unde canalul iese-n mare. Am fost în Veneția, nu și-n Harry’s Bar, deci iar vorbesc din auzite, dar mai bine decât deloc. Oricum, aș fi putut trece dacă știam unde e barul, dar n-am știut: am stat ca prostul pe treptele campanilei din San Marco (cică treptele alea sunt cel mai bun loc de agățat din Europa și chiar din lume; se poate. Eu am agățat o lae: mi-am luat flit de la toate gagicile), când puteam să fac exact patru minute până pe Calle Vallaresso și acolo să fi intrat în Harry’s Bar să mă-mbăt clește. 

Vise. Nu poți să te-mbeți nicăieri în Veneția, este mult prea scump peste tot, mi-nchipui că și la Harry e la fel de scump, poate chiar peste. Așa că nu ne rămâne decât să evocăm figura tutelară a Fericitului printr-o scurtă repovestire a schiței sale celebre („Leul cel bun”), în speranța că cei tineri or lăsa consolele și s-or întoarce către clasici, chiar dacă nu-i de acord Cristina Tunegaru: „Odată ca niciodată, un leu trăia în Rusia împreună cu alți lei. Ceilalți lei erau răi și mâncau antilope și zebre. Uneori, leii cei răi mâncau și oameni, iar cel mai mult le plăceau ucrainienii. Dar leul nostru, pe care-l iubim pentru că era bun, avea aripi, iar ceilalți lei făceau mișto de el: «Ia uitați-vă ce aripi are și ce mănâncă!», spuneau, pentru că el mânca numai paste cu creveți și era un leu bun. Și asta îi supăra pe ceilalți lei: «Cum de te crezi mai bun decât noi, leule mâncător de paste?», îl întrebau. «Tatăl meu stă într-un oraș mare sub o campanilă și domnește peste o mie de porumbei», spunea el. «Sunt mai multe palate în acel oraș decât în toată Rusia», le mai zise, apoi zbură spre Veneția. «Ei, cum e Rusia?», îl întrebă tatăl său. «Foarte sălbatică, tată», răspunse el, ca un fiu bun. «Mă duc la Harry’s acum». La Harry’s nimic nu se schimbase. Toți prietenii lui erau acolo. Dar el venea din Rusia, și Rusia îl schimbase. «Ce să fie?», îl întrebă Cipriani, barmanul. «Aveți ucrainieni în meniul de azi?», a întrebat leul cel bun. «Nu, dar putem comanda», a răspuns Cipriani. «Vezi, să fie proaspeți», a mai zis leul cel bun, căci fusese în Rusia, iar Rusia îl schimbase”.

***

Încheiem aici, în San Francisco, periplul nostru hemingwayan; gata cu livrescul, de săptămâna viitoare ne-apucăm iar de băut! Bine, eu unul m-apucam de-acum, dar a tăbărât alde Grig Bute peste mine, cu chestii-socoteli („Jupîne, mai dai ceva pentru colecție? N-ar fi rău să mai pregătesti niște texte, să fie rezervă. La sfîrșitul lunii o să fiu plecat două săptămîni instructor într-o tabără și nu știu ce timp o să am să scriu. O să pregătesc eu din timp cîte ceva, dar, vorba lui Hagi, mai bine să fie decît să nu fie”), așa că mă văd nevoit să scriu despre Harris’ înainte să-i trec pragul, nu după. E păcat, știu. Păcat-nepăcat, dar parcă poți să te pui cu Grig Bute?!

Pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete! Nu garantez c-o să merg la Harris’ încă din prima seară, dar de mers, am să merg neapărat: acolo se ține The Bad Hemingway Contest, unul dintre cele mai faine concursuri din lume, sau, enfin, unul dintre foarte puținele (numărul degetelor de la o mână) la care m-aș încumeta să particip. Chestia e că trebuie să scrii o pagină parodică în stilul lui Papa Hem, în care să redai ceva din stilul lui (măcar un titlu!) și să ai umor. Da, știu. Partea cu umorul. Credeți că sunteți primii care să-mi bateți acest apropo?! Ha! Păi câte mi-am auzit eu prin redacție... în fine, nu despre asta-i vorba acum. Planul meu e simplu: mă duc la bar (www.harrisrestaurant.com), beau ceva, întreb despre concurs. Pot să mă bag, bine. Nu pot, iar bine. Mă bag și fac figură onorabilă? Foarte bine. Scriu despre asta. Mă bag și mă fac de râs? Iar foarte bine, tac molcum, șefii nu află nimic, toată lumea-i fericită (bine, Grig tot o să mă tragă de limbă, la bere, dar contez c-o să-și țină gura! Grig?). Esențial este că-mi fac o părere solidă despre organizarea unui astfel de concurs, cum se procedează exact, regulament, juriu, premii, înscrieri, sponsori, publicity (nu publicitate!), implicarea patronatului, diseminarea rezultatelor, mă rog, tot ce se poate stoarce de la ei. De ce? Păi, aici voiam să ajung de la bun început!

Suntem destul de mulți crăiriști în România (nu foarte mulți, totuși, plus că de fapt ne spunem mateini. „Crăiriștii” ceilalți, cei împătimiți de expediții în Piatra Craiului, sunt incomparabil mai mulți decât noi), dar nu avem un astfel de concurs (să zicem, „The Bad Mateiu Contest”). Nu avem, dar am putea face. De ce nu?

***

Spuneam eu așa, în numărul 24 al revistei, c-o să mă duc la Harris’, să văd ce și cum. Era vorba de un concurs de short-short-stories (o pagină) în stilul lui Hemingway, iar câștigătorul primea o excursie de două persoane în Europa (la Florența, mai exact); concursul se ține, zice-se, odată pe an, la Harris’ ăsta. M-am dus să văd. Să verific, adică, dacă e pe bune, și dacă e, să mă lingușesc pe lângă Dinescu să organizăm și noi așa ceva, cu Mateiu Caragiale în loc de Papa Hem; îmi pregătisem și-un mic discurs lacrimogen…

Dar n-a fost cazul. Ziceam în articol că „pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete!”, ceea ce a fost foarte exact: „calc-o”, adică, pe ea, pe planetă, și du-te pe două picioare până la stația de BART din aeroport, că doar nu eram nebun să merg până la cea din Millbrae. Am coborât la Embarcadero și de-acolo dă-i dă-i dă-i până la intersecția lui Pacific cu Van Ness, unde-i cârciuma vestită. Yes! I did it!

Pârț. N-am putut să deschid ușa. Pentru că era-ncuiată, d-aia n-am putut! Am ciocănit, am sunat la soneria pentru handicapați (plasată cam la nivelul genunchilor), am strigat, nimic! Pustiu, tăcere, mormânt. Adică, înăuntru tăcere, că pe stradă vuia orașul, acțiune maximă, ca la zece dimineața: chiar în spatele meu era o echipă cu pickhammere, spărgea asfaltul într-o veselie, deci chestia de mai sus, cu „tăcere” e un fel de figură de stil, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Am dat târcoale ca o hienă, doar-doar găsesc vreun loc să mă strecor, prin spate, pe la tomberoanele de gunoi, dar n-am găsit nimic. M-am uitat la meniul afișat afară: „Authentic Japanese Wagyu Ribeye 13 oz. 198”. Adică pe 13 uncii de friptură de vită să dai 198 de dolari?! Uncia e cam 30 de grame. Deci 364 de grame de carne, hai 370, treacă de la mine! Recunosc, chiar îmi făcusem planul să intru și să stau de vorbă cu vreun chelner, cu vreun barman etc, și dacă nu m-ar fi lăsat să stau acolo fără să consum nimic, să iau ceva simbolic, un covrig, o acadea, o măslină, și-aveam legea de partea mea. Dar cele mai ieftine chestii erau niște stridii, la 20 de dolari porția de 3 bucăți; am mai târcolit și-am văzut c-aveau afișat programul (deschideau la 7 seara), plus muzicanții care se produceau acolo: din poze mă priveau moace de lăutari de mafioți, d-ăia care cântă cu suta lipită pe frunte. Nici vorbă de Papa Hem. Țeapă pentru fraieri.

articole publicate în numerele 22, 23, 24, 31 ale revistei Cațavencii

duminică, 16 iulie 2017

Vendiák, Budapesta

Trebuie să încep direct cu secretul, nu să vă plimb aiurea pe câmpii, că nu știu câtă răbdare aveți cu textul ăsta: banii mari la sfârșit, banii mici la început. Asta-i tot. Adică, atunci când ești începător în d-ale city breakului, ai tentația de a sparge bani în prima seară, de a te răsfăța cu cine știe ce bunătăți locale, de a face cumpărături pe repede-înainte, astfel încât în ultima seară stai melancolic la fereastra hotelului sau a pensiunii, ronțăind un covrig, că alți bani n-ai, și aștepți mioriticește plecarea acasă, băgându-ți toate celea, c-a fost timpul prea scurt. Țeapă! Nu timpul a fost scurt, ci tu ți l-ai prostituat prin toate capcanele de turiști, alea din prima seară, și abia la încheierea sejurului te prinzi că ai ratat cele mai interesante locuri din orașul respectiv; uite-așa mai rău te enervezi în loc să-ți priască!

Ceea ce ai de făcut este s-o iei ușor. Urci bagajele în cameră, faci un duș, cobori la recepție, ceri o hartă gratuită, întrebi unde se mănâncă bine în apropiere (dar nu te duci acolo, că hotelierii și restauratorii sunt totdeauna mână-n mână), o iei brambura pe străzi, intri în două-trei baruri unde vezi lume (să nu fie goale, c-atunci e ceva dubios cu ele), bei câte ceva în fiecare, dar puțin (asta este foarte important!), te flenduri prin zona veche a orașului, bagi o șaorma la varice, iei bere și apă plată pentru noapte, din vreun market de cartier, te duci și te culci.

În felul ăsta rămâi cu bani pentru ziua numărul doi (muzee, cumpărături, parcuri, ruine etc) și mai ales pentru ultima zi, pe care o dedici burdihanului. Ai aproape 72 de ore în orașul respectiv, ai ochit deja ceva, mergi la sigur; eu m-am băgat la Vendiák, pe Egyetem, pe o ploaie teribilă. Nu m-am lăsat impresionat de șeful de sală, care a-ncercat să mă ia tare (eram ciuciulete), i-am zis că mi-e foame, că vreau o masă în bibliotecă (studiasem dinainte), cu fața la televizor, și să dea pe un canal internațional, că nu-nțeleg limba locului.

A fost perfect. Am luat gâscă pe varză (degeaba zic ungurii că pasărea lor națională e dropia – cum e pelicanul la noi – că nimeni nu te servește cu dropie, dar gâscă găsești peste tot) și un Shiraz local, o minune. La celelalte mese din „bibliotecă” erau trei cupluri, din care două hetero: francezi, britanici, germani. Ne uitam toți la TV, fusese un atentat. Ce era să fac? Am tras cu urechea.


articol publicat în numărul 26/2017 al revistei Cațavencii

Tokyo, Cluj



E destul de jignitor pentru cei de la Tokyo să scriu despre restaurantul lor că este „bar”, dar am motivele mele, pe care le expun mai jos, pe îndelete. Mai întâi, detaliile pragmatice, alea cu care mă tot bate redacția la cap.

Unde: în Cluj, evident. Pe una din străzile alea dimprejurul Facultății de Medicină, pline de localuri fel și fel (despre „La Tina” o să povestesc altă dată, că joacă într-o altă ligă). Oricum, au și site, îi găsiți imediat.

Cât: scump. Foarte scump! N-am plătit eu, doar nu-s nebun, știu prețul banilor, că doar muncesc pentru fiecare leuț chior. Am fost invitat. Puteam să îngroș obrazul, dar am zis că hai să las loc de bună-ziua. Oi fi făcut bine?!

Ce: bere. Guinness, mai exact. Delicioasă, rece, cu spumă d-aia amăruie... dar mică. Adică la 330 ml. Și am băut doar patru, măcar că-mi ploua-n gură, ar mai fi curs încă șase ca nimica, dar știți cum e, tu te simți bine și pe urmă oamenii-ți scot vorbe.

Erată: a, voi vă refereați la mâncare, când ați întrebat „Ce?”! Scuze! Eu, mai mult cu... gata, acum am înțeles. Da, mâncarea este foarte bună aici la Tokyo, tehnic vorbind este cea mai bună mâncare japoneză pe care am hăpăit-o eu în România (plus Varșovia, plus Londra, că-n altă parte n-am mâncat. Nici sushi, nici sashimi, nici wasabi. Revin imediat asupra ultimului termen!).

Miscellaneous: când s-a-ntors Dragoș din Japonia (îl știți pe Dragoș! Era la pagina 14, acum nu mai e, dar asta-i altceva) mi-a povestit că ce mâncăm noi „în afara Japoniei” sub numele de sushi „n-are nicio legătură” cu adevăratul sushi, ăla care se mănâncă acolo „și numai acolo”. Eu ce era să zic? M-am făcut că-l cred, dar în sinea mea am băgat informația la rubrica „Snobism de călătorie tipic românesc” (am mai scris și altă dată: probabil pentru că au fost atât de mult ținuți în cușcă, românii au dezvoltat un penibil mecanism de diferențiere socială: „Eu am fost afară, tu n-ai fost afară, deci eu sunt șeful tău”, cam așa ar suna. Iar când se întâlnesc doi români afariști: „Afarăle meu e mai afară decât afarăle tău” etc), și mi-am zis că omul e mândru de drumul până-n Japonia.

Wasabi: dar m-am înșelat. Am aflat că wasabi e wasabi pe bune numai acolo, iar ce primim noi aici e-un wasabi mai mic, făcut din alte plante. Ca să vezi! 


articol publicat în numărul 25/2017 al revistei Cațavencii

Cerna

Casa de vânătoare din culmea Mohornicului

Trei băieți hotărâți, un plan simplu: urcăm din Băile Herculane până în vârful Dobrii, apoi coborâm binișor în Cerna Sat, de unde ne întoarcem cu autostopul la București (mai exact, până la Apa Neagră, de unde luăm un microbuz spre gara din Craiova). Altfel spus, munții Cernei în patru zile. Imposibil să nu-i facem! Dacă nici de asta nu suntem în stare, mai bine ne luăm cărucioare d-alea de invalizi (wheelchairs) și ne așezăm în fața bisericii, la mila creștinilor. Sunt totuși treizeci de ani de când mergem pe munte; să fim serioși!

E, aia-i. Că muntele nu-i Vama Veche. Muntele nu-ți dă blenoragie și nici nu-ți fură portofelul, muntele te omoară, când te vede mai prost. În cazul nostru, a procedat exact ca Dumnezeu, adică ne-a luat mai întâi mințile: ne-a lăsat să urcăm într-un taxi din gară, să mergem până la Podul de Piatră din stațiunea Herculane, să dibuim apoi Traseul Foișoarelor la lumina lanternelor (veniserăm cu trenul de noapte, am început expediția pe la cinci fără ceva, ante meridian), să urcăm voinicește pe la Foișorul Verde (frumușel, nimic deosebit), pe la Izvorul Munk (c-un debit enorm, dar având în dotare și un cerșetor, specia „Nebun întru Cristos” – nu i-am dat nimic, l-am amenințat cu bătaia), pe la Foișorul Galben (drăguțel, nimic deosebit), pe la Foișorul Ciorici (splendid punctul de belvedere de lângă, de-aia i se și spune „Stânca lui Sissi”), și în final pe la Foișorul Roșu, unde într-adevăr merită să te oprești și să dai cu șapca de pământ, ca naționaliștii și alți nenorociți: bă, frumoasă-i țara asta, băga-mi-aș, cu ce-am meritat-o noi, bă?!

Ai drept în față uriașul zid de calcar al masivului Mehedinți, cu mult mai înalt (în acest punct) decât munții Cernei; în vale, abia-abia zărită, curge Cerna („Jelească-mă apele Cernii! Să-mi bubuie crivățul iernii.” etc), singurul râu de nivel 4 din România (mă refer, desigur, la sportul zis whitewashing, nu c-aș avea eu bani să-l practic – regret obștesc) despre care voi mai pomeni; pe firul apei, cele trei părți ale Băilor Herculane, una mai delabrată decât alta, deși aici s-a făcut turism serios între 1736 și 1989 (păcat, mare păcat!). Poate, cândva, cine știe...

Și-apoi am ajuns la Casa de vânătoare de pe traseul de creastă (nu contează că-i marcată cu „punct albastru” în loc de „bandă roșie”; așa e cum spun eu!), unde ar fi trebuit să rămânem. Am fi avut adăpost clasa una și acces la apă, că izvorul Munk nu e departe. Dar n-am rămas. Cu ce consecințe, aflați miercurea viitoare.

***

Conacul din Poiana cu Peri

Conacul nu-i conac, iar Poiana cu Peri nu-i nicio poiană cu peri. Astea sunt doar niște denumiri moștenite, pe care le-am luat și noi de-a gata, fără să ne gândim prea mult la ele, până ce le-am văzut cu ochii. Abia atunci am început să le gândim: „conac” zice-se c-ar veni din turcește, unde-i al dracu’ de polisemantic, ceea ce-n româna literară s-a pierdut, dar în româna țărănească, nu. Localnicii numesc „conace” locuințele temporare de vară, pe care ei le ridică departe de sat, acolo unde au pământurile (sus pe dealuri înalte, aproape sub munte). Conacele astea pot fi mai îngrijite sau mai fruste (doar ceva mai mult decât niște stâni), dar sunt structură de zid, nu împletitură de nuiele. În ăsta din Poiana cu Peri nu ne-am oprit să dormim, deși puteam (și-ar fi fost cu totul indicat), dar ne-am crezut grozavi. Nu eram. Nimeni nu-i. Cine altfel spune, minte!

Poiana cu Peri a fost cândva o livadă „înaltă” (adică aflată la mare altitudine), plină nu numai cu peri, dar și cu nuci, meri, pruni, cireși turcești; clima Banatului e foarte bună pentru pomicultură (ca pentru orice, cinstit vorbind). Pe vremea Imperiului, pământul era silit să producă cât mai mult, ca și locuitorii, dealtfel, iar poamele aveau preț, ca și celelalte produse agricole. Oamenii munceau zi-lumină chiar și aici, la 1500 de metri deasupra nivelului mării: foamea nu știa de concedii, de lene sau de ajutor social. Nici împăratul de la Viena. Impozitele trebuiau plătite, și cu ce le plăteai, dacă nu munceai?!

Acum nu mai e nimic. Poiana cu Peri e-o imensă „tufană” (desiș impenetrabil) de mărăcini, bozii și urzici, printre care se mai vede, rar, un nuc supraviețuitor, un păr sau un cireș. Nu știu dacă mai rodesc, dar chiar și dac-ar rodi, cine să mai culeagă poama? Nimeni nu urcă pân-aici, în afară de braconieri, ciobani și turiști – adică ăștia eram noi, evident, că n-am văzut pe nimeni altcineva.

Și nu-i de mirare: pe Cernei nu e apă. Abia la conac ne-am dat seama că făcuserăm o imensă greșeală (eu o făcusem, la drept vorbind), pentru că ar fi trebuit să avem minim doi litri de apă în plus, față de cât aveam. Ne-am pus problema și-am decis să continuăm: lasă, bă, că răzbim noi și fără! Oricum, imposibil să mai fie mult, mergem de azi dimineață, hai că acuși ajungem! Mai aveam de parcurs creasta Mocirliului, Culmea Mare, Poiana Cicilovete, creasta Fârtanului, Poiana Lungă. Apă ar fi trebuit să fie în Cicilovete. N-a fost.

***

Fâneața din Poiana Lungă, masivul Cernei

Da, e cale lungă până în Poiana Lungă: povesteam săptămâna trecută cum eram pe creasta Cernei, pe traseul de dungă roșie, și ne-apropiam ferice de Poiana Cicilovete, să bem apă pe săturate, să întindem corturile și să ne regalăm c-o supă de seară, înainte sau după vodca regulamentară. Numai că-n Cicilovete nu e pic de apă; nu știu dac-o fi fost vreodată, dar mie nu mi se pare. Am ținut sfat și am decis să luăm în lung creasta Fârtanului, iar după ce trecem de vârf să pășim cu grijă, să nu cădem ca oile în canionul Bedina, și după ce-om păși cât om păși, să facem stânga în unghi drept și să coborâm în Poiana Lungă.

Doar că. Vedeți voi, Fârtanul ăsta e muntele dracului, un fel de „Nefârtate” din basmele vechi pe care deja le-a uitat lumea, și rău a făcut, că era s-o pățim grav: traseul există, în sensul că marcajele de pe copaci sunt acolo, și mai vechi, și mai noi, dar traseul fizic, poteca, trebuie să fi fost abandonat cam acum 10 sau 15 ani. Unde a fost cândva potecă e acum boschetăreală de urzici, rugi de mure, zmeură, răsură și măceș, plus puiet de păducel în cantități industriale (după cum se știe, ghimpii păducelului nu sunt curbați, ci drepți, dar mulți și tari). Acolo unde toate astea lipsesc (rar!), traseul „trece” prin puiet de fag crescut pe niște pietroaie specifice, cum n-am mai văzut în niciun alt munte: mari cât capul de cal, poliedrice, învelite în mușchi alunecos și deloc bine fixate în sol. Pe scurt, drumul nostru pe Fârtanu a fost un fel de Via Dolorosa, pe care eu am plusat, mergând în pantaloni scurți. Nu știu de ce. Cumva, speram că dacă mă urzic la greu, drumul se va sfârși cumva mai repede și vom ajunge la apă și la izbăvire?!

Acum ar trebui să punctez și oful cel mare: n-aveam hartă. Munții Cernei sunt atât de „importanți” pentru cartografii români, încât nu există nicio hartă a lor, nici în colecția „Munții noștri”, nici online, nicăieri (cine știe, poate-or fi hărți militare, dar de unde să le iei?!). Așa că singura noastră posibilitate de orientare era un track pe GPS, atenție, desenat în Google Earth de un autor necunoscut, pe care l-am crezut pe cuvânt c-a mers pe-acolo, dar care n-a dat nicio descriere a traseului. De aici, drama: Fârtanu a fost așa de păcătos, încât eu unul mi-am pierdut încrederea în track, mai exact, în mersul doar cu GPS, în locul combinației ideale „GPS + hartă”. Am campat în fâneața lui Lazăr din Poiana Lungă și am coborât a doua zi la motel Dumbrăvița, renunțând la atingerea vârful Dobrii – spre furia, disperarea și frustrarea lui Julius, amicul.

***

Dumbrăvița, Băile Herculane

Ca să ajungi la Dumbrăvița, ai trei variante: sau vii cu mașina din Băile Herculane (acolo se termină stațiunea), sau cobori dinspre est, din creasta masivului Mehedinți, sau cobori dinspre vest, din creasta masivului Cerna. În ceea ce mă privește, e fost vorba de-a treia variantă, așa cum lesne vă puteți imagina (de-aia am eu încredere în Grig Bute să facă grupajul paginii ăsteia!). Eram cu Van (cunoscut în branșă ca „țestosarul Hermann”) și cu Julius, amicul. A fost foarte frumos. Am băut bere (Becks, cum e tradiția la noi, românii), am mâncat supă de pui, ceafă cu cartofi natur și salată de murături. Un meniu cu totul excentric, admit, care vă face să vă întrebați de ce Dumnezeu ați dat patru lei pe revistă, dar stați așa că povestea nu s-a terminat. Pentru că Julius, amicul, n-a mâncat cu noi, ci a mâncat din traistă. Mesteca și spumega; nu cu voce tare, nu! Ar fi fost sub demnitatea lui. Dar în foru-i interior era numai ură, că i-a și stat pastrama-n gât, a fost nevoit să-și ia înc-o bere, că altfel murea înecat. Oricum a murit el de necaz, dar asta-i separat!

Vremea era perfectă, rucsacii noștri erau plini cu mâncare, peste noapte ne odihniserăm excepțional, dar cu toate astea am decis să strângem corturile din fâneața lui Lazăr și să coborâm către apa Cernei, nu să continuăm traseul de creastă spre vârfurile Biliana, Zascol, Arjana, Cușmița, Iuții, Zglivar, Vlașcu Mic, Vlașcu Mare, Boldoveni, Babei, Bandoiu, Cailor și Dobrii – adică pentru ceea ce ne pregătiserăm de un an încoace. Creasta Cernei merită făcută? Da, categoric. De ce n-am făcut-o? Nu știu. Poate din lipsa apei, poate din lipsa hărții, poate din lene, sau poate – poate! – datorită managementului de criză al lui Julius, amicul: el a propus să continuăm traseul, Van și cu mine am votat „contra”, iar din momentul ăla a început șuvoiul de imprecații dinspre Julius, amicul. Slăbănogi! Muiști! Poponari! Sifilitici! Sorosiști! „Telectuali”! etc!

Pe de altă parte, Van și cu mine ne-am distrat copios la coborâre, certându-ne ca chiorii asupra țestoaselor, dat fiind că eu n-auzisem de „țestoasa lui Hermann” (Testudo hermanni), iar el n-auzise de „țestoasa dobrogeană” (Testudo graeca), ceea ce mai-mai ne-a făcut să ne dăm cu țestoasele în cap (săracele, ele ce vină aveau?), dacă nu ne-ar fi aplanat Julius, amicul: „D-aia n-ați vrut să mergem mai departe. De țestoși!”. Iată cum, la Dumbrăvița, am fost patru la masă; al patrulea era Niculae Moromete. Imposibil să nu vi-l aduceți aminte!

articole publicate în numerele 25, 26, 27/2017 ale revistei Cațavencii

miercuri, 14 iunie 2017

Motel Crisgab, Găești

Am dormit bine la motelul Crisgab din Găești. Ce tot zic? Am dormit tun! M-am trezit proaspăt ca o roză, i-am trezit și pe-ăilalți (niște puturoși! Noroc cu mine, ca de obicei), am mâncat niște uscături de prin sacoșe și-am plecat spre Sibiu.

Am plecat c-aveam treabă, nu că ne săturaserăm de Găești! De orașul ăsta nu poți să te saturi, prea e ofertant: gândiți-vă, oamenii din toată țara asta râd de bucureșteni (atunci când nu-i înjură), dar una e să te cheme Bucur și alta e să te cheme Gae! Ce vreau să spun cu asta: Bucur este albanez*, pe când Gae este românesc, pur românesc, mai românesc de-atât nu se prea poate! Or, ca brav cațavenc, nici eu nu pot să mă abțin, ori de câte ori am ocazia: „Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia mă mai stăpânesc) mă gândesc... la țărișoara mea... (plânsul m-a biruit de tot) la România... (plâng. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (același joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâng cu hohot. Aplauze zguduitoare)”. Grupul e alcătuit, în acest caz, de băieții mei arboriști, cu care lucrez la copaci, la toaletări și doborâri, iar momentele solemne au loc seara, când luăm bere și ne băgăm în camere, dar încă nu ne ia somnul. Eu fac artă, băieții râd de se sparg și cu ocazia asta își mai completează studiile.

Pensiunile muncitorești sunt o apariție relativ nouă în peisajul turistic al țării, dar sunt extraordinar de necesare și au un viitor frumușel (aviz căutătorilor de idei de afaceri!). Pentru că mobilitatea rezidențială a românilor este foarte mică, iar de lucru este în toată România, de foarte multe ori nu se pupă cererea cu oferta, mai ales în cazul proiectelor pe termen scurt; ai de lucru pentru o echipă de muncitori, pentru două zile sau două săptămâni, și ce faci cu ei, unde-i cazezi? Nu vreți să știți la ce jeguri de improvizații au recurs patronii, de vreo zece ani încoace (eu știu, dar tac, c-aici scriu turism, nu marxism!), numai că-n ultima vreme li s-a-nfundat, oamenii au învățat să pretindă respect, așa că patronii au început să rupă din portofel. Așa s-au născut pensiunile muncitorești, din nevoie, nu din interpelări parlamentare, dar să știți că nu sunt o treabă rea. Deloc!

articol publicat în numărul 23/2017 al revistei Cațavencii

* Nu mă credeți? Deschideți google translate, selectați limba („albaneză”), apoi tastați „bukur”. Rezultatul în română apare imediat, în fereastra din dreapta.

Hotel Richmond, Mamaia

„Iar aici aveți baia dumneavoastră personală”, zice domnișoara de la recepție. „Dacă există orișice fel de problemă legată de apartament, vă rog să sunați imediat și vin eu sau una dintre colegele mele să rezolvăm”. Îmi exprim mirarea pentru atâta solicitudine și mi se explică că acum, în extrasezon (28-29 mai 2017) nu prea e lume în hotel, iar „domnul” a explicat foarte clar ce dorește, având în vedere că e vorba de copiii lui. Domnul e Georgică, îl știți, iar eu sunt baby-sitterul lui, pentru două zile și-o noapte, nu mai mult. 

Apartamentul e magnific, două camere, două băi, balcon cât o pistă de bowling. Eu am primit niște bani destul de bunișori pentru treaba asta. Hotelul e pe partea cu marea, nu trebuie să traversez. Să înceapă distracția! În prima parte a primei zile, duminică, adică, a fost ca-ntr-un film american: ciordisem un teanc de cărți de vizită de pe tejgheaua de la recepție și mă dădeam pe promenadă, pe sub telegondolă, cu cea mică în port-bebe și cea mare de mânuță: vreau înghețată, vreau porumb, vreau revistă cu prințese, vreau coroniță roz cu luminițe, vreau suc de pepene, vreau dracu, vreau lacu. „Vai, ce fetițe frumoase!”, se înnebuneau gagicile, „sunt ale dumneavoastră?”. Eu oftam: „Mami este în Dubai”, iar cea mare se băga imediat: „Mami a mea este în Dubai! O să-mi aducă un unicorn roz!”, iar eu o dădeam pe-aia greaua, explicativa: „Ce să facem? Munca!”, și uite așa plecam în vrăjeală cu un capital imens de simpatie (obținută pe miloagă și postadevăr, dar nu contează). Încheiam micile conversații cu plasarea unei cărți de vizită: „Noi stăm la Richmond. Dacă am nevoie de ajutor, am să lansez un semnal în spațiu, ca Luke Skywalker, și veniți să mă salvați, bine?”. Că hă-hă, că hi-hi. Aș! N-a venit nimeni. 

Fetițele au urlat toată noaptea, alternativ. Am plimbat-o pe una-n brațe, am făcut ca cimpanzeul pentru cealaltă, a fost crimă și pedeapsă până pe la vreo trei și ceva dimineața, când au căzut late de somn, cu fețișoarele brăzdate de dâre uscate de lacrimi. Am adormit și eu, pe covor, între patul mare și pătuțul de bebeluș, un somn d-ăla iepuresc, în care te trezești la orice foșnet. Dimineața, când m-am uitat în oglindă, aveam niște găuri negre în loc de ochi. Fața scursă. Le-am spălat pe fetițe, le-am schimbat și am coborât la micul dejun. Acolo ne-au găsit, Georgică și nevastă-sa: pe ele la masă, pe mine sub masă, adunând tacâmuri izbite cu grijă de pereți. Am predat gestiunea și m-am repezit, alături, la Fontanella, unde m-am dres cu patru beri, apoi am plecat să mă-mbăt în subsolul lui Nea Iliuță, în Constanța, dar despre asta, altă dată.


***

Când am ajuns, eram dărâmat rău: nesomnul și berea pe stomacul gol mă punctaseră ca un high-kick d-ăla frumos, la ceafă sau la bărbie. Am căutat cheile (nu le mișcase nimeni din ascunzătoare, în atâția ani), am descuiat yala, lacătul și lăcățelul cel mic, de la zăvor, și m-am băgat înăuntru. Mi-am întins izoprenul pe ciment, am desfăcut sacul de dormit, m-am așezat turcește și-am început să ronțăi la covrigi, ca să-mi revin. Aveam încă șase beri în rucsac.

Subsolul lui Nea Iliuță e una dintre acele legende urbane despre care știe toată lumea, doar că nimeni nu poate băga mâna-n foc că e sau nu e. Eu pot. Nu știu când începe povestea lui sau cine-a fost Nea Iliuță (dac-a existat, în primul rând), dar pot să povestesc relația mea cu celebrul subsol, deși povestea este foarte scurtă. Începe în 1993, când am ajuns și eu în Vama Veche, unde n-am avut parte decât de văicărelile veteranilor („S-a stricat Vama, s-a dus dracu’ totul, n-o să mai fie niciodată ce-a fost” etc) și de constatarea că n-aveam bani. Adică, eu n-aveam bani, veteranii aveau bani în toate buzunarele! Și d-aia venisem acolo, crezusem că-i raiul săracilor; de unde! 

M-am lipit, treptat, de câțiva dintre ei – Sucitu, Păhărelu, Ratatu, Aberantu – după ce mi-am înghițit cu răbdare porția de dispreț de care avea parte orice neofit (nu și gagicile, însă!). N-aș puteau spune că ei patru erau o gașcă; mai degrabă erau masculi beta prin alte găști, dominate de alți veterani, mai veterani ca ei. Găști care s-au spart, treptat-treptat, în decursul timpului, așa că după vreo zece ani au rămas doar cei patru. Și cu mine, atârnându-i. E momentul să admit: mă țineam după ei ca să-i atârn, că banii mă ocoliseră cu încăpățânare, dar oamenii aștia tot mai „dispuneau”, după vorba lui Sucitu. Când banii se terminau, odată cu vara, odată cu gagicile Vămii, mai stăteam două-trei zile la Constanța, în Subsol, povestind, bând, fumând și lăudându-ne. Ei povesteau și se lăudau, de fapt. Eu doar beam.

Au mai trecut zece ani. Sucitu a murit, Păhărelu a murit, Ratatu a murit, de Abe nu mai știu nimic. N-au murit de băutură, astea-s bârfe murdare, au murit după ce muriseră părinții care le dădeau bani. Părinții lor fuseseră oameni grei și înainte și după Revoluție, grei de tot, șefi dintre șefii ăi mari, dar uite că n-au fost veșnici. Subsolul a rămas nemaicălcat de picior de om până acum o lună (mai 2017), când am încercat eu să înnod firul rupt. N-a mers: parcă eram într-un cavou. Am strâns tot și-am băut în gară, picurând câte-un strop pe șine.


articole publicate în numerele 22/2017 și 28/2017 ale revistei Cațavencii