joi, 5 aprilie 2018

Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.
articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii

Hotel Cassells Al Barsha, Dubai

Eu, cu munca, doar mă știți; sună Georgică: „Ce faci?”, el, de colo. „Mersi, bine”, îi zic, „cu munca, doar mă știi”. El râde: „Las-o dracului de muncă, mă, că din muncă nu s-a-mbogățit nimeni, vino încoace și stai la mine vreo două zile, cu copiii, că am treabă în Dubai”. I-am cerut tarif dublu de baby-sitting, așa, ca pentru regim de urgență; mi-a dat fără să clipească, mi-a venit să plâng că nu m-a dus mintea să-i cer triplu. Am stat de vineri până duminică. 

Dumincă seară, la coniacul de după, îl întreb ce zor a avut el să plece în Dubai. Mi-a zis că n-a avut niciun zor, s-a dus să se relaxeze peste week-end; iar mi-a venit să plâng. Când mă relaxez eu peste week-end mă duc la Găești, că mă cheamă viceprimarul să dobor oțetarii de lângă gara mare (Găeștiul are două gări, una foarte mică – aia-i gara mare, și una și mai mică – aia-i gara mică). Cam astea au fost ieșirile mele din București în iarna asta nesfârșită: la drujbăreală prin noroi și zloată – altfel, frumos, că rar afli oraș mai romantic ca Găeștiul. Are și fabrică, are și penitenciar, a avut și școală de corecție. Lux!

Pe de altă parte, Georgică și nevastă-sa au stat la un hotelaș nenorocit de patru stele, Cassells Al Barsha îi spune, undeva lângă stația de metrou Sharaf, zicea el. Și-au luat un întreg apartament la unul dintre ultimele etaje („Ca s-avem unde ne-nvârti, Mihăiță”), de la ferestrele căruia vedeau marea (adică Golful Persic, mai exact), cu Burj al Arab în dreapta, pe insula lui artificială, și complexul de insule The Palm, în stânga (artificiale și astea, desigur; are balta pește!). Au vizitat tot ce-au avut chef să viziteze, dar nu prea mult, ca să le rămână timp și de shopping („Dacă tot zburaserăm pân-acolo, ce rost avea, mă, să nu profităm de ocazie?!”) și de-o plajă scurtă, așa, ca pentru niște români în plină iarnă, albi ca brânzele de capre, că n-avuseseră timp să bage bronz artificial la solar („Tu n-ai văzut, mă, că ăștia micii-s toată ziua pe capul nostru?”). Cel mai mult, zice Georgică, le-a plăcut serviciul: „Zbârnâie, mă, zbârnâie! Indieni, săracii, pakistanezi, nepalezi, ce-or fi, morți de foame, ce să facă? Muncesc, mă, de n-au aer! N-ai treabă cu ei, îi țin arabii numa-n șuturi, care calcă pe bec, pașaportul și acasă! Îi expulzează ca pe muște. Ăștia, săracii, de frică nici nu respiră, când trebuie să servească albi la masă”. De-aia-mi place mie să lucrez cu Georgică. Știe c-am fost picol și c-am „zbârnâit” și eu, dar se face că uită.


articol publicat în numărul 12/2018 al revistei Cațavencii

vineri, 23 martie 2018

Arcadia Tower, Tel Aviv

„Generația spontană” (sau, nu știu de ce, „spontanee”!) se numea teoria care ne-a fost explicată la biologie, printr-a cincea (anul școlar 1982 – 1983, mai exact), de către profa, o comunistă de tip rarissim (care chiar credea în comunism, nu ca alții. Cred că azi i s-ar fi zis „euro-comunistă”!). E, teoria asta cu generația, despre care ea ne spunea că e greșită, zicea că ființele vii apar din materia nevie, așa, de capul lor. Firele de praf devin purici, stârvurile devin viermi etc. Frumos, doar că pe noi ne-nteresa prea puțin (era Cămătaru-n plină glorie, ce vremuri). Dup-aia profa ne-a zis și care-i teoria corectă: abiogeneza, adică puricii & viermii se nasc din aminoacizi, nu din alte prostii. Aici ne-a pierdut definitiv.

Asta l-au întrebat și israelienii pe Georgică, după ce-au văzut că ține la băutură: „De unde-ați mai apărut și voi?!”. La început, Georgică n-a priceput întrebarea, dar s-a dumirit ușor-ușor: de unde vin hoardele astea de turiști români, care – minune! – au cu ce plăti? Prin tradiție, românii care mișunau prin lume erau fie hoți, fie cerșetoare, fie muncitori (în Israel, toată industria construcțiilor stă pe umerii românilor, polonezilor și nigerienilor. Se câștigă bine, dar se și muncește din greu, sau, după vorba oamenilor noștri: „Bani grei, da’ munciți”). Dar de câțiva ani încoace, piața turistică s-a pomenit inundată de românași, ceea ce, din punctul lor de vedere, chiar seamănă c-o „generație spontană”; nu este și punctul nostru de vedere, dar acum vorbim de părerea altora.

Ultimul sezon (adică ultima vară) în care Europa a văzut la față turiști români a fost 1938 – 1939, iar atunci industria turistică nu era nici a mia parte din ce-i azi. După care, pauză. Până-n 2008 – 2009, când iar au apărut românii; bine, doar ca să dispară repede și s-apară iar după aia, rămânând un procent clar (poate 2%, poate 3%) din numărul turiștilor europeni. Nu e mult, dar e ceva. Înainte nu era. A „apărut”, vorba celor din Tel Aviv. De unde-a apărut?! Nu știu să răspund la această întrebare. Mi-o adresez mie, o adresez lui Grig Bute, o adresez tuturor cititorilor acestei pagini. Dacă e un răspuns, îl vom găsi. Până una alta, ce zice nevasta lui Georgică, într-un sms: „Am stat la un hotel cam naspa, in renovare, langa faleza, intr-un tower, la et. 16 cu priveliste frumoasa daca ar fi fost geamurile spalate. Arcadia tower”.

articol publicat în numărul 11/2018 al revistei Cațavencii

La Rózsika néni

Comparația între Budapesta și București s-a făcut și s-a tot făcut, este foarte greu să vin cu noutăți; că Bucureștiul a ieșit, invariabil, jumulit rău în urma comparației, asta știe toată lumea, nu pot să vin cu-așa ceva că se pun oamenii cu bătaia pe mine, să le dau înapoi banii cheltuiți pe revistă, ceea ce ar fi o catastrofă (bătaia, ca bătaia, mai e cum mai e, dar bani de un’ să scot?!). Iată de ce merg pe altă cale, mai nebătătorită, sper eu, mai buruienoasă, așa. Plec de la cele trei evidențe: Bucureștiul n-are Dunăre (1), n-are Gellert (2), n-are climă bună. Lasă că n-are el multe altele, dar astea trei nu-s imputabile oamenilor, au bucureștenii destule păcate și fără; ergo, o comparație ceva mai omenească este cea dintre Pesta și București. Dacă procedez astfel, scorul se mai apropie cât de cât, nu mai vorbim de forfeit (deși termenul nu este chiar exact).

Pesta e-un oraș ca o plăcintă, c-un centru „hârtie de muște” pentru turiști și cu periferii uriașe, de blocuri comuniste și de locuințe tip „bérház” (aproximativ „casă de raport”) interbelice, în general prost întreținute, cu lume amestecată: oameni și mai așa, și mai așa, cam ca-n București, „pe cartiere”. Unii se trezesc dimineața și se duc la muncă, alții se instalează pe-n bancă, în fața blocului (sau în curtea interioară), fumează, bârfesc, beau câte ceva, se simt bine, ce să mai vorbim. Bogătașii au migrat din zonele acestea spre alte locuri, în general dincolo de Dunăre și chiar dincolo de Buda, spre Sashegy și încă și mai departe, în zone despre care habar n-am, dar fiți siguri că nici omul de rând, localnicul, nu le știe; ce, bucureștenii au habar despre bogătașii care locuiesc în pădurea Petrești?! În general, locuitorii orașelor mari nu știu prea multe despre zonele elitiste, unde n-ajunge metroul; o dată, că n-au treabă acolo, și-a doua oară, chiar de-ar vrea să se plimbe, cum s-ajungă? Cu taxiul? Păi atunci mai bine-și cumpără un city-break undeva, că tot acolo ies la bani.

Apropo de metrou, și Pesta are tot patru linii (două dintre ele ajung și-n Buda, admit), și tot așa, aglomerate și prost gândite, adică lasă neacoperite mari zone ale orașului; diferența – imensă! – e că aeroportul e legat de Pesta c-un tren suburban, vechi, dar bun. Bine că e! Așa ajungeam eu „acasă”, la Rózsika néni, cu trenul ăla; bine, mai mergeam și pe jos, în Kőbánya, că nu-i departe.

Asta era în 2001 și 2002. S-o mai fi schimbat ceva de-atuncea, cine știe...

articol publicat în numărul 10/2018 al revistei Cațavencii

Redesign Place, Sosnowiec

„Nu poți să compari România cu Polonia”, îmi spune Ramona, o foarte bună prietenă. Eu mă uit la ea ca vițelul la poarta cea nouă: „Ce anume te face să-mi atribui această neputință?”, o-ntreb. Doamna mă ia didactic (înainte să se-apuce de făcut bani, a fost profesoară): „Mihai, nu poți să compari mere cu pere!”. Nu, că deja mă enervez: „Ba pot să compar perfect! Cât de idiot aș fi să compar mere cu mere?! Iată, acesta este un măr, iar acesta este un alt măr; ele sunt la fel. Am reușit să duc comparația la bun sfârșit. Sunt inteligent, ura!”. Jignită, Ramona tace bosumflată, în timp ce bărba-su râde-n hohote, cum râde el: „Ți-am spus să nu te pui cu Mihăiță, că ăsta este rău de gură? Ți-am spus sau nu ți-am spus, uă-hă-hă-hă?”. Eu mă bucur că le-am băgat iar mortu-n casă.

Înțelegeam perfect ce ar fi vrut ea să spună (anume, că Polonia este ceva mai civilizată decât țărișoara asta), dar n-aveam cum să nu sesizez fake-ul: cineva care nu cunoaște nici Polonia, nici România și habar n-are ce-i aia o comparație îmi dă mie lecții despre putință și neputință! Oi fi eu răbduriu („mămăligă”...), da’ totul cu limită! Până una-alta, toți înțelepții ăștia de ocazie ar trebui să știe că o comparație presupune bună-credință (1), relevanță (2) și noutate (3). Bunăoară, dacă m-apuc să compar Shanghaiul cu Făureiul sunt minciună, din moment ce n-am fost nici într-un loc, nici în celălalt. Dacă m-apuc să compar San Francisco cu Buhuși nu-s minciună, ci irelevant ca o flegmă de bețiv. Dacă m-apuc să compar Budapesta cu Bucureștiul sunt relevant, dar banal: comparația a fost făcută de mii și milioane de ori, cu ce vin eu ca noutate nou-nouță?! Paranteză: ha! Chiar am ceva nou de spus! O să scriu data viitoare despre Bu vs. Bu, sper să iasă un text mișto; înapoi la oile noastre, adică la oaia noastră, adică la Agata.

Am călătorit de câteva ori prin Polonia. Avion, tren, autobuz, autostop. În perioade „istorice” foarte diferite. Și ca bișnițar, și ca turist. Și ca burlac, și ca om însurat. Am fost în Przemysl, Rzeszow, Tarnow, Cracovia, Sosnowiec, Katowice, Opole, Wroclaw, Poznan, Szczecin, Gdansk, Varșovia și Kielce. Pot să compar. Am multe de spus. Deocamdată, spun doar că la Sosnowiec am stat la Agata, dibăcită prin airbnb, unde a fost OK. De ce „la mare înălțime”? Pentru că orașul e la un sfert de kilometru de-asupra nivelului mării, de-aia.
articol publicat în numărul 9/2018 al revistei Cațavencii

joi, 1 martie 2018

Asia Centrală

Îl știți pe Săndel, zgârciobul, milionarul în euro, parizianul; a trecut iar prin țară, m-a scos la bere pe banii mei, a povestit (știe că-s nebun după poveștile lui și profită, porcul). Tașkent, de data asta. „Și unde-ai stat?”, întreb, cu gândul la rubrică. „La o fată”, zice el. „Am cunoscut-o pe net, pe un site”.

Concret: Săndel are trei tipuri de delegații, pe care el le tratează foarte diferit pentru că sunt foarte diferite una de alta. Prima e „delegația de semnătură”, când Săndel își mișcă fundul până-n Asia Centrală doar ca să contrasemneze documentul final (ministrul de resort a fost șpăguit, toată lumea și-a primit partea, președintele, serviciile speciale, serviciul vamal, poliția, primarul din localitatea viitoarei investiții etc). A doua este „delegația de discuții” când Săndel e primit ca un prinț, i se asigură tot confortul, cazare, fete de consumație etc, dar muncește „ca sclavul” (după propria lui descriere) să-i convingă pe respectivii aleși ai poporului că propunerea lui e bună, că bugetul țării permite achiziția, că se vor crea locuri de muncă, o să fie bine pentru toată lumea etc (bref, negocierea șpăgii). A treia este cea mai interesantă delegație, când lui Săndel i se plătesc deplasarea și diurna, iar el trebuie să lucreze la firul ierbii, să afle de ce utilaj industrial are nevoie țara aia, cine sunt oamenii de la butoane etc. Greu! Eu n-aș fi în stare. Bine, niciun boss n-ar crede vreo clipă c-aș fi.

Și ce-a făcut Săndel? S-a suit frumos în avion, a luat un taxi din aeroport, s-a lăsat jecmănit fără să crâcnească (trebuia să nu bată la ochi), a coborât în centru și a luat metroul pân-la mahala, unde a căutat-o pe fata „de pe net” la ea acasă, într-un bloc model „Aleea Livezilor”. Acolo și-a stabilit baza, pe canapeaua din dormitor, sub „Răpirea din serai”: laptopul pe măsuță, telefonul lângă, și bagă, băiete! Ziua mișuna prin oraș cu taxiul, seara dădea telefoane. N-a dat nicio șpagă, zice el; la primul contact c-o nișă de piață pe care n-o cunoști, te ferești de ochiul dracului ca de dracul însuși.

„Și pe urmă?”, întreb. „Pe urmă am plecat la Islamabad. Acolo-i altceva, acolo știu pe cine trebuie”. „Da’ fata?”. Săndel a săltat din umeri. 


***

„Ești prost, băiatule,” (Săndel e cu trei ani mai mic decât mine; la Revoluție, eu apăram libertatea cu pieptul gol, în timp ce Săndel se uita la pornache pe video-ul lui taică-său, mare securist); „ești prost și nu mai ai timp să te vindeci. Dictatura e cea mai bună, ascultă-mă pe mine. Dictatura îi face pe oameni fericiți, cuminți și la locul lor; sărăcuți, nu zic, prostuți, da, dar cuminți. Unul nu suflă! Care face pliscul mare, ups, nu mai e de găsit, îl plânge mă-sa degeaba. Apoi toți se-nvață minte și-are țara liniște. Așa este bine pentru afaceri!”.

Spre deosebire de Kabul, unde bietul Săndel nu poate să vândă nimic („E teritoriul americanilor, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată”), de Irak sau Siria („S-a dus dracu’ toată piața, păi ce era Irakul odată... dictatura, băiatule, aia-i soluția!”), de Iran („Îi sufocă americanii cu sancțiunile, cu ce-mi plătească mullahii utilajele, dac-au rămas fără bani?”) sau de Kîrgîstan („Li s-a suit și ăstora democrația la cap... uite democrații unde erau!”), Săndel se simte la Islamabad ca acasă: e luat de la aeroport, e plimbat, e cazat, e pupat în fund, nimeni nu mai e ca el (doar la Așgabat mai e tratat așa princiar, dar acolo nu-i place clima, se sufocă). De data asta l-au dus la un stabiliment de lux în nordul orașului, undeva pe un pinten al Himalayei, la 1604 metri altitudine, într-o zonă protejată (Margallah Hills National Park), unde poate veni oricine, de fapt, cu condiția să nu iasă din parcare (!). „Era plin de localnici, mă”, povestește Săndel, „amărâți d-ăia cu maimuța-n lanț, dădeai doi dolari și ăia o chinuiau cum doreai, ca să-ți facă ție plăcere, să vezi ce față avea nenorocita de maimuță, hă-hă, față de sărac, mă, ca a ta”. Am zâmbit vesel, ca să povestească mai departe: „Era și tineret. Clasa mijlocie, mă! Îndrăgostiți, sânge fierbinte. Veneau cu mașina până acolo sus, la priveliște, și stăteau în mașină să se țină de mână, romantic. Dacă ieșeau din mașină și-i vedea careva, chema poliția și-i bătea ca la Galați. Libertate, mă, da’ cu limite! De la lucru mic începe stricăciunea: azi un ținut de mână, mâine o discuție fără autocenzură, poimâine te trezești în țară cu vreo revoluție! Nu, tăticu’! Ordine și disciplină. Eu cui mai vând utilaje?!”. L-am întrebat despre cazare: „Lux”, zice Săndel. „Acolo stau și delegațiile chineze, așa că-ți dai seama”. 


***

„Iranul este altceva”, zice Săndel. Nu că «iranienii nu-s arabi» și alte căcaturi de-astea de copii mici de la coada oii, retardați d-ăia care fac cu mâna la tren; da’ e altceva. În primul rând că ei sunt foarte mulți, și asta contează, în al doilea rând că-s chiar țară, nu ca ăi de prin vecini, care-s adunătură; nu, băiatule! Cu iranienii discuți cu totul altfel decât cu oricine altcineva din Asia Centrală. Nu-s complexați, nu-s agresivi, au răbdare, n-au nicio jenă să te trimită acasă cu mâna goală – nu sunt disperați, asta să-ți intre ție-n cap. Dintre toate locurile pe unde-am trecut de data asta, Teheranul mi-a plăcut cel mai puțin, adică, la drept vorbind, nu mi-a plăcut deloc: nu m-a băgat nimeni în seamă”. 

Se făcuse târziu, începusem să mă satur de aventurile lui Săndel, care oricum îmi băuse deja o grămadă de bani – eu, mereu cu gândul la rubrică, nici nu-mi dădusem seama câte beri băuse pe socoteala mea, îl ascultasem cu gura căscată, dar acum trebuia să achit și să prind metroul: „Dar tu, ca parizian, ca francez, n-ai pile acolo? Adică uși deschise cu oleacă de telefoane politice, recomandări, chestii? ”. Pe Săndel l-a bușit râsul: „Sigur că am, mă, sigur că am. Toți avem. Și ce dac-avem? Nu ți-am zis că ei se țin mândri și discută numai după cum au ei chef? Nu-i place iranianului de mutra ta, hai pa, cântă la altă masă, că afară mai sunt încă o sută de agenți de vânzări, și francezi, și germani, și chinezi, și japonezi, și canadieni și de peste tot, care au cam aceleași lucruri de vânzare, echipamente industriale. D-aia zic. E o piață grea, nu știu dac-o să-mi iasă ceva, până la urmă. Și mai e ceva: ăștia, «noii musulmani», ouați din sovietici, zic ei că nu beau, ca peste tot în Islam, da’ în particular mai rad câte una mică și altfel te-nțelegi cu omul când nu plânge masa. Dar la Teheran, dacă ești funcționar guvernamental și le machești, dacă te prinde, te arde. Direct! Ai pupat gura sticlei? Na, pupă și gura Kalașnikovului!”. „Aha. Și... unde te-ai cazat?”.

Am mai aflat că Săndel își luase cazare la hotelul Morvarid din centru, la câteva minute de-o gură de metrou, că hotelul e „bun, curat” (?!) și c-a avut mic dejun inclus. Atât. A, da: „Și cum zici că se cheamă rubrica aia a ta?”. „Spații de cazare la mare înălțime”. „Hai că se potrivește: de la etajele superioare se vede foarte mișto orașul, mai ales noaptea”. „Ai stat la etajele superioare?”. „Nu, fraiere”, cască Săndel, obosit, „da’ tu așa să scrii”.

articole publicate în numerele 6, 7 și 8 din 2018 ale revistei Cațavencii

marți, 27 februarie 2018

Disco Titanic

La ce e bun Nicolae Iorga?! La multe, din punct de vedere istoric, dar din punct de vedere literar, la un singur lucru: la critică. Omul era un adevărat turnesol, din punctul ăsta de vedere: dacă lăuda el o carte, un roman, vreau să spun („literatură” adică beletristică), erai sigur că-i o porcărie, puteai să te piși pe ea. Dar dacă apărea o carte de mare valoare literară, hop și Iorga s-o înjure! După o vreme, criticii s-au prins ce aveau de făcut: nici nu se mai oboseau să citească romanele nou-apărute, se uitau doar să vadă părerea lui Iorga, după care își scria fiecare rubrica, „în orb”, dar nu greșeau niciodată. Exemplu: românii consideră că cel mai mare roman pe care l-au dat ei literaturii universale este „Craii de Curtea-Veche”, în timp ce literatura universală crede că cel mai bun roman pe care l-a primit de la români este „Pădurea spânzuraților”. N-are importanță, că oricum Iorga le-a înjurat pe amândouă ca la ușa cortului. În schimb, a avut vorbe mari pentru toți pigmeii, pentru o grămadă de triști de care s-a ales praful. Ca dovadă că nici chiar eu nu-i știu!

Ei, dar în prezent nu avem un Iorga, să ne facă treaba mai ușoară, să știm ce carte să luăm din librărie. De ce nu mai avem? Păi, d-aia, c-acum la toți le e frică să înjure. Să nu uităm că unul ca Iorga nu depindea economic de nimeni, avea din ce trăi, pe când criticii noștri sunt săraci, depind de banii statului, într-un fel sau altul: dacă eu, critic, înjur pe-un autor, și pe urmă ăla ajunge „la butoane”? Este că mă zboară de nu mă văd? Și ce fac, mor de foame, mă duc la munca de jos, după ce toată viața am fugit de ea ca dracul de tămâie? Nu, domnule! O strategie cu mult mai bună, pe care văd c-o aplică mai toată suflarea literară, este să nu zic nimic. Nu înțelegeți? Explic: apare o carte. Dacă e proastă, nu zic nimic, n-o trimit spre pizda mă-sii, și în felul ăsta nu risc să-l supăr pe autor, care cine știe, o fi conectat politic pe undeva și mă ține minte, la o adică. Așa, dacă tac ca porcu-n păpușoi, n-are ce să-mi zică. În plus, pentru că an de an apar tot mai multe romane, mă pot scuza foarte credibil, dacă mă ia la-ntrebări: să trăiți, șefu’, nu mi-au căzut ochii pe capodopera dumneavoastră, că dacă-mi cădeau, scriam! Să știți că dacă mi-o trimiteați cu dedicație, era altceva, scriam frumos, zic zău lui Dumnezău!

Cu mult mai interesant, însă, este ce se-ntâmplă când apare o carte bună. De obicei, se-ntâmplă ca în blogosferă, când blogerii fac schimb de linkuri pentru blogroll, la fel și literații: scrii de mine, scriu de tine! Altfel nu mă joc, că am nevoie de bani: famelie grea, renumerație după buget...

Sar peste cazul „întâmpinărilor critice” făcute pe bani. Sunt delicioase, dar s-a scris deja despre ele.

Unde s-a scris? Păi, în „Noapte bună, copii!”, s-a scris, o fi vina mea că sunteți voi puturoși și n-ați citit-o până acum?!

Pentru că de-acum încolo este de citit „partea a doua”, care nu-i a doua deloc și nici „parte” nu e, ci e-un roman independent, cel mai bun roman românesc apărut în 2016 (ceea ce nu-i mare căcat, doar de treizeci de ani încoace apare câte un „cel mai bun” de-ăsta, de care n-aude nimeni și care-i uitat în două săptămâni), care mie mi-a plăcut de nu se poate. Bine, m-am și enervat (că nu l-am scris eu), dar mai mult mi-a plăcut decât m-a enervat.

Din două motive, extraliterare amândouă: explică pe înțelesul poporului de ce românii au tratat cu extraordinară nesimțire (id est „dezinteres”) războaiele din fosta Iugoslavie (1) și de ce independența Banatului este atât de populară în Banat (2). Paranteză: bine, și independența Ardealului este un subiect popular în Ardeal, dar, vorba lui Vlad Jivan despre ardeleni: „Chiar că sunteți grei de cap”.

Ați citit până aici? Bun, acum știți de ce n-ați auzit nimic despre „Disco Titanic”? Da, exact. Nu e scrisă de-un bucureștean. Conspirația tăcerii. Clar?

vineri, 16 februarie 2018

Seni Studium, Budapesta

Mă tot întreabă amicii, sau, mă rog, mai bine să le zic „cunoscuții”, că de amiciția lor m-am dumirit demult: „Bă Mihăiță, de ce scrii tu despre ce nu te pricepi? Ce treabă ai tu cu barurile, ce treabă ai cu turismul în general?! Vezi-ți de gunoaiele tale, taie copaci, fă ce știi, nu ne mai încurca! Ai bani de spart, ai cu ce s-arăți a șmecher? Niciodată n-ai avut și n-o să ai, ești minciună băbăiatule”. Culmea e că au dreptate, din punctul lor de vedere. Eu nu merg pe unde merg turmele de neoromâni care se screm s-arate că au cu ce, n-am habar de Ibiza sau de Antalya, nu pândesc căpiat după „oferte”, iar „destinațiile” pe care le promovează revistele de femei (le găsesc în baie, teanc, lăsate de nevastă-mea pe cântar, lângă WC) mă fac să mă crucesc de-a minunatelea: croazieră prin fiordurile norvegiene? Cu ce vedete te poți întâlni pe plajele din Barbados? Cele mai bune locuri de surfing din Australia?

Există și varianta soft (în general, a gagicilor): „Mihai, nu mai scrie din auzite, că te decredibilizezi! Scrie ce-ai văzut, c-ai văzut destule”. Și ele au dreptate. Am văzut, nu zic, dar necomerciale, și-n plus nu le-am văzut ca turist, ci pentru că nimerisem pe-acolo cu treabă, cu una-alta, că banii-s scumpi și se fac greu, dacă nu ești conectat (iar eu, vai, nu-s!). „Uite, scrie de Budapesta”, îmi susură ele dulce, cum i-a susurat și Eva prostului, „doar e orașul tău, nu?”. Bine, hai.

Primo: Budapesta nu-i orașul meu. Am lucrat acolo cu ani în urmă, dar numai în Pesta, în privința părții vestice a orașului, a Budei („Budin”, cum îi spuneau românii acum 200 de ani, când încă nu erau români), nu știu nimic, sunt inocent ca un nou-născut. Dacă mă duci acolo și mă lași pe-o stradă, m-ai omorât, m-așez pe cur în intersecție și plâng după poliție.

Secundo: Pesta este foarte mare, e-un oraș imens, lăbărțat ca o plăcintă, ce văd turiștii e cam 5%, și încă-s generos! Despre restul, habar n-au; da, am lucrat în branșa gunoaielor, într-un fel, și ce-i cu asta? Orice muncă e cinstită! La barul hotelului Seni Studium am ajuns după ce terminaserăm jobul, ne-a omenit managerul cu niște beri, că făcuserăm treabă bună. N-aș recomanda nimănui să stea-n hotelul ăla sau să bea la bar pe banii lui, dar asta-i altceva.



articol publicat în numărul 5/2018 al revistei Cațavencii

miercuri, 24 ianuarie 2018

La Boucherie, Luxemburg

N-am fost la Luxemburg, a fost nevastă-mea, pe mine m-a lăsat acasă. Nu prea-mi plac vâjâielile astea ale ei fără mine, hop la Barcelona, hop la Viena, hop la Luxemburg, în timp ce prostul stă de strajă patriei, să-l râdă și curcile. Da’ ce să fac? Pot pentru ca să-i zic ceva? Nimica nu pot pentru ca să-i zic, că pleacă pe banii ei. Să fi fost eu bogat, ehe, altă făină se măcina la moară, dar așa...

Bine, că ea-mi aduce câte ceva de pe unde umblă, ba o carte, ba o sticluță, ba cine știe ce (odată a luat din duty-free un butoiaș de bere! Am rămas tâmpit când am văzut-o la Otopeni împingând triumfătoare la căruciorul cu bagaje, cu butoiașul moț-cocoț, plasat drept în vârful stivei). M-am tot gândit dacă asta n-o fi „pandantul” situației bine-știute din filme, când soțul vine acasă c-un buchet de flori; o fi, n-o fi, n-are importanță, calul de dar nu se caută la dinți.
Raportul despre cum se bea în Luxemburg sună în felul următor:

„În Luxemburg nu se bea. Este prea scump. În Luxemburg se muncește mult, pe bani grei, se mănâncă foarte bine cu 11 euro - plat du jour - și se bea apă plată. Singura, dar absolut singura șmecherie este să faci invers decât în orice oraș normal: să mănânci în centru, nu la periferie! În centru este ieftin și bun, la periferie este foarte scump și foarte fiță – înțelegi, restaurantele din centru sunt pentru turiști, backpackers, fel și fel de săraci, dar alea de la margine sunt pentru băieții și fetele care muncesc la Consiliul UE, la Curtea Supremă și pe la alte chestii d-astea, nu vrei să știi pe ce salarii”. Am întrerupt-o cu obrăznicie: „Ba vreau să știu! Mie-mi plac banii, grozav îmi plac! În afară de, hm, și de bere, nu se află pe lume ceva care să-mi placă mai mult ca banii!”. „Îți plac, da, de la distanță, că mai păduche decât tine nu e nimeni: două mii de euro e acolo salariul minim, adică minim, înțelegi ce-i aia «minim»?! Altfel spus, 11 euro pe oră. La banii ăștia, mersi! Aș sta și eu la băutură cu muncitorii din construcții...”. Așa-și închipuie femeile că se muncește în construcții! Dar înțelegeam unde bate; m-am mai foit, m-am mai foșgăit, și pe urmă am întrebat așa, apropo de nimic special: „Da’ din cât ai văzut tu Luxemburgul ăsta... pe acolo sunt copaci?”.

articol publicat în numărul 3/2018 al revistei Cațavencii
 

Le Tournesol, Paris

Sandilăul mă „privi cu desprețuitoare milă: «Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una, cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?». Ca să-și dovedească spusele, se ridică și trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mâna și-i vorbi la ureche, dete o raită și pe la alte mese [...]. Nu-mi ascunsei admirarea de câtă lume cunoștea” Sandilăul. „Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea” (Întâmpinarea Crailor). Vedeți, problema mea e că dintotdeauna mi-am dorit să fiu Sandilăul, să mă știe lumea, să mă bage-n seamă, să marc puncte la capitolul „notorietate”, dacă mă-nțelegeți pe undeva; niciodată nu poți să știi când se transformă notorietatea într-o rugăminte discretă a unei comesene, că s-o conduci acasă, că-i e frică de căței (sau întuneric, sau ploaie, sau taximetriști, sau vise urâte, sau nu contează ce – orice!). Pe mine, bafta cu „rugămintea” m-a pălit niciodată, deci la notorietate sunt un zero. Mă rog, și la notorietate...

Când intri-n cârciumă, este foarte neplăcut să fii întâmpinat ca Mihăiță („Iar ai venit, mă, porcule?”) și nu ca Sandilăul („Oooo!”), dar problema este mai profundă de-atât. Da, ține de stimă de sine, de încrederea că ești bun, că ești valoare (sau invers, că ești bun de nimic), doar că asta nu e tot, pentru că deși cârciuma este o parte esențială e vieții, nu e viața întreagă. Nici pe departe! Mai sunt și alte locuri pe lume unde te poți valoriza ca om (la muncă, de pildă...), dar nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. Un om valoros într-o cârciumă poate să nu fie la fel de valoros în altă cârciumă, ba chiar deloc.

Sunt la Paris în 2008 și mai fac un ban ajutându-i pe manageri, pe Vahid și pe Fjodur, când au zor la descărcat, la debarasat, la curățenie și la ce-o mai fi (angajații lor obișnuiesc să cam tragă, așa că uneori nu vin la muncă tocmai când e nevoia mai mare). Într-o zi, când mă vede stând degeaba (el închisese pentru renovare), Vahid mă trimite la un amic de-al lui, manager la Tournesol, lângă cimitir, că ăla avea de treabă și n-avea oameni. La bar, pe cine văd, pe unul dintre „pilierii” din Utopia, unul foarte rău de gură, scandalagiu și plin de fițe. Acum era cumincior ca o fetiță; fusese scos din acvariul lui, nu mai avea sânge să zică nici pâs. 

articol publicat în numărul 2/2018 al revistei Cațavencii 

Casa Tudor

Lumea e-n schimbare, lumea s-a schimbat deja. Iată ce exercițiu îți propun: colindă cu ochii minții prin orașul tău, intră într-un restaurant cu tradiție, bea un păhărel, mănâncă ceva dup-aia. Ai terminat exercițiul? Acum reia-l, cu anul 2007 în loc de 2017. Gata și tura asta? Bun, acum cu 1997. Începi să înțelegi ce vreau să spun? Acum ești în 1987 și procedezi ca mai sus. Intri, bei, mănânci, plătești. Observi diferențele?

Mai jos în timp nu pot să cobor, că-n 1987 eram prea mic ca să intru prin restaurante, fie ele și „cu tradiție”. Să intru singur, adică.


Dar am intrat cu taică-meu și cu un văr de-al lui într-un celebru restaurant din Brașov și-am asistat la următorul dialog: „Nu v-așezați, tovarășe, că nu servim băutură fără mâncare”. „Foarte bine”, a zis taică-meu, „aduceți-ne de mâncare!”. „Păi n-avem decât ceai”. Taică-meu mai trăise și el pe lume: „De mâncare aveți ceai? Și de băut ce-aveți?”. „Vodcă”, zice ospătara. „«Cristal»”. „Bine, tovarășă. Aduceți-ne patru porții de mâncare, o sticlă de vodcă și un pahar de sifon pentru ăsta micu’!”. Fata a venit cu sticla, cu patru ceaiuri de tei și c-un pahar cu apă de la robinet („Sifon n-avem”). Eu am întrebat că de ce patru. „Felu-ntâi și felu’ doi”, mi-a explicat tata, „pentru mine și pentru nen-to Liviu. Ție nu ți-e foame”. În restaurant era frig. Ospătara era nespălată.

Sigur, Casa Tudor nu exista acum 30 de ani, dar principiul „schimbării” e perfect valabil: intri (dacă ai rezervare), bei ceva la bar (30 – 40 de sortimente), mănânci (au și alte feluri, nu doar ceai) și de plătit, plătești cu cardul. Ospătarele sunt puse la țol festiv și vorbesc germana și engleza; nu grozav, dar suficient. Româna lor include cuvinte care nu existau în 1987: „mulțumesc”, „desigur”, „imediat”, „poftă bună”, „cum o cheamă pe fetiță?”.

Asta-i, că nu eram singur, ci cu aia mică. Teoria era că intrăm la Tudor și-o așteptăm pe mami acolo, la căldurică, până termină treburile și vine să mâncăm cu toții, iar în timpul ăsta servim și noi un păhărel; aș! Ștrumfa a ochit un loc de joacă amenajat într-un colț și-a zbughit-o, cu mine după ea, gata-gata să-mi vărs whiskey-ul. Așa ne-a găsit nevastă-mea.


articol publicat în numărul 1/2018 al revistei Cațavencii

miercuri, 17 ianuarie 2018

Exitus

Nu-l cunosc personal pe Adrian Georgescu, ceea ce nu înseamnă că nu-l cunosc pe Adrian Georgescu (așa e când alegi să fii persoană publică!). Dar nu despre Adrian Georgescu este vorba aici, e vorba despre Exitus. Merită? Da sau nu!

Știți deja criteriile mele, trec repede prin ele.

Unu: nu este o carte groasă, o cărămidă („Cu cât o carte e mai groasă, cu atât în ea găsești mai multe dobitocenii” - La Comédie humaine, À la recherche du temps perdu, The Forsyte Saga, Sfârșit de mileniu etc, sunt multe nenorocitele), deci este o carte bună, pe acest criteriu.

Doi: este ecranizabilă. Clar! Poți scoate vreo trei-patru filme din ea, ca popa, buget să ai; bine, îți mai trebuie și-oleacă de scenarist cu mână bună, dar așa ceva se găsește. Buget să ai, repet.

Trei (criteriu suplimentar): este dramatizabilă? Este! Da, da. Puține sunt, foarte, foarte puține. Adică poți dramatiza orice cretinătate de carte, dacă vrei s-o joci cu sala goală, sau cu spectatori plătiți de tine ca să asiste la reprezentație, ca vaca aia de Florence Foster Jenkins, biata nenorocită. Dar să dramatizezi o carte bună și din ea să-ți iasă o piesă bună – e, aici să vă văd! Așa, la repezeală, nu-mi vine-n minte decât Steinbeck, cu Of Mice and Men. Or fi multe altele, dar nu-mi vin mie acum în cap. Ce?!

E, acum să intrăm în subiect. De ce merită citită? Pentru că răspunde la o întrebare fundamentală a femeilor: „Ce dracul au bărbații de-s obsedați de Hitler?”. Cum vine seara și se adună familia în fața televizorului, cum îl văd dânsele pe șeful familiei cum înhață telecomanda și începe să zapeze: avioanele lui Hitler, submarinele lui Hitler, rachetele lui Hitler, strategiile lui Hitler, erorile strategice ale lui Hitler, gașca lui Hitler („Hitler’s Henchmen”, cum vreți să traduc?), Hitler nu e mort trăiește în Argentina etc. Dumnealor, femeile, înnebunesc de frustrare și se întreabă la modul cel mai serios dacă suntem nebuni sau ne prefacem (din răutate, ca să le enervăm pe ele). De aici, certuri, etc, că maniacule, că du-te dracu’ la ospiciu cu hitlerii tăi, că nu știu ce. Cunoașteți.

Răspuns: bărbații NU sunt obsedați de Hitler. Bărbații se pișă pe Hitler și-i dau foc. Bărbații sunt obsedați de creode, de linii de posibilitate, de istorii contrafactuale („Ce-ar fi fost dacă”). Zi de zi, clipă de clipă, bărbații calculează creode, în primul rând universale („Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo, atunci...”), dar și personale („Dacă dădeam admitere la teatru în loc să dau la politehnică, atunci azi...”, sau mult mai popularul „Dacă plecam din țară în ’90, astăzi aș fi / aș avea...”). Iar una dintre eternele creode calculate de bărbații din toată lumea, din toate timpurile, din toate culturile, este: „Oare cum m-aș descurca într-un război?”.

Aici este esențialul. Aici e miza lui Exitus. Aici este răspunsul pe care Adrian Georgescu îl dă tuturor calculatorilor acestei creode. Pentru sub aparența de generalitatea a întrebării („Oare cum m-aș fi descurcat într-un război?”) se ascunde ceva mult mai precis: „Oare sunt capabil să ucid? Să torturez? Să fac toate acele lucruri care pe care le fac bărbații în războaie, și care-n timp de pace nici n-au nume, că ne este prea rușine să le numim? Aș fi oare un supraviețuitor-cu-orice-preț, sau o întotdeauna-victimă?”. Mă rog, sunt multe variațiuni pe temă, ați prins ideea (în Star Wars, linia roșie între a fi un Jedi și un Sith era uciderea copiilor; sunt o grămadă de linii roșii d-astea, nu stau eu acum să mă gândesc la ele, că mă ia cu tremurici).

Exitus propune următorul răspuns: „Nu contează ce crezi tu că ești sau nu ești capabil să faci. Circumstanțele decid pentru tine”. Cu alte cuvinte, războiul e un vortex enorm, care distruge voințele individuale ale tuturor celor care iau parte la el, încât nu contează absolut deloc ce „crede” individul despre sine însuși. În funcție de circumstanțe, se va comporta într-un fel sau altul, fără să aibă vreo importanță ce „vrea” el, ce „speră”, ce „visează”, ce „iubește” și alte căcaturi.

Ca și cum, dacă nimerești într-un maelstrom, mai contează dacă știi să-noți sau nu. Pula. Nu mai contează.

vineri, 12 ianuarie 2018

Euro-falia

Sunt oameni care mă întreabă de ce citesc cărți „făcute”, adică alcătuite din articole de presă, adunate la un moment dat în volum. Nu este ușor de răspuns la această întrebare! Mai ales în cazul acestei cărți anume, ale cărei texte le citisem pe toate, la momentul apariției fiecăruia (în Revista 22 și Contributors, majoritatea); cu alte cuvinte, am citit o carte pe care citisem deja! Și-am mai dat și bani grei pe ea, la librărie – 35 ron, o avere, 10 beri de la butic...

Răspunsul cel mai cinstit este: sper să scot și eu o carte făcută din texte publicate prin reviste și aș vrea să fie și alții ca mine, care s-o cumpere cu bani. Punctum.

Răspunsul ceva mai elaborat este că mi s-a părut (și mi se pare) foarte interesant de urmărit cum se schimbă perspectiva aceluiași autor asupra aceluiași eveniment pe măsura derulării lui: mă refer, desigur, la Maidanul din Ucraina (21.11. 2013 – 23.02.2014). Armand Goșu evoluează și el odată cu Maidanul, de la sfială și neîncredere („N-are cum să reușească”) la curaj și determinare absolută („Hai că se poate”), iar apoi la dezamăgire și autoînvinuire („Iar ne-am lăsat fraieriți de mafioți”). Am regăsit întocmai tragedia generației mele care a crezut în Revoluție și a rămas cu buza umflată. N-aș zice că m-am bucurat să văd cum își iau și alții țeapă, mai degrabă am început să mă resemnez și să-mi zic ceva de genul că treaba din revoluții e-a dracu' de asemănătoare cu treaba din viață: unii se-aleg cu plăcinta, alții nu se-aleg cu nimic, iar ghinioniștii adevărați se-aleg c-un glonț în cap.

Al treilea și cel mai personal răspuns este că-mi place de Armand Goșu. Iată de ce: vorbește limbile slave de răsărit, rusa, belarusa și ucrainiana, astfel încât poate da seamă de ceea ce se întâmplă acolo din surse reale, nu din basme. Ce vreau să spun cu asta: păreri avem toți, adică toți în România; da, dar părerile noastre sunt construite pe baza informațiilor filtrate prin minim o traducere (dacă nu prin două-trei), pentru simplul fapt că nu avem acces la limbă. Pot să-mi fac o părere destul de bună despre Brexit, de pildă, citind presa de limbă engleză sau franceză, indiferent de partizanatul ei politic, pentru că e transparentă și în concurență liberă; dar ce părere să-mi fac despre războiul din Donbas pe baza presei din România?! Ce calificare au ziariștii români (care habar n-au de rusă ori ucrainiană) să-mi ofere informații credibile? Vax! Nu mai vorbesc de cretinii de „experți” sau „analiști” din studiourile TV – ăia sunt demult bufonii pământului. Dar ziariști? Nu e nimeni. În afară de Armand Goșu, acces la limbă mai au Vasile Ernu și Marius Văcărelu (fiecare cu părerile lui), dar niciunul dintre ei nu este ziarist.

Bine, aș mai fi eu. Mă informez de prin cârciumi și din Pagina de Rusia, varianta în română. Hai că sunt credibil!

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Zanzibar

Ce, credeați că m-am dus eu în Zanzibar, să fac haos, să fac iureș, să fac voluptăți pe-acolo? M-am dus pe naiba. Eu n-am bani nici să trec strada, de unde atâta Zanzibar?! În locul meu, s-a dus Georgică, amicul, îl știți, și ca dovadă de înaltă stimă și prețuire m-a lăsat pe mine cu trei copii, doi ai lui, unu-al meu; pun trei la socoteală că să vă dați seama cât îmi priește mie concediul lui Georgică: sportul preferat al ăstora mai mici este bătaia pe jucării și căzutul de pe canapea, iar al celei mari este cursul nasului, strănutul, febra și cerutul la mami („Vreau la mami! Nu vreau la tine, că tu ești urât și miroși urât! Mami a mea este frumoasă și bună și-mi citește povești!” – am încercat și eu cu poveștile, dar am nimerit-o fix p-aia cu cimpoierul din Hamelin și toți trei s-au pus pe urlat). Mă distrez copios în vacanța lui Georgică, îi urez numai lucruri bune. Mă verifică mereu pe whatsapp, să-i dau raportul despre copii, eu îmi iau vocea aia, pe lângă care laptele și mierea sunt acid acetic glacial. Am nevoie de bani.

Cică Zanzibarul ăsta arată ca o copie foarte reușită a Raiului, a Paradisului, enfin, a Grădinii Eden, ca să revin la ceva concret. Soare, mare, nisip, lene, fructe, hainele sunt facultative, trai pe vătrai. Orice poftești ți se aduce la nas, da, nu râdeți degeaba, că posmagii-s muieți. Unde s-a dus Georgică să se ospăteze? La The Rock. Și ce e, mă rog, The Rock? Un bar clădit pe un colț de stâncă, răsărit așa din mare; din stuc, cu acoperiș de stuf, văruit, ajungi acolo urcând o scară simplă de lemn. 
Dacă vrei, poți să mergi prin apă până la stâncă – apa este mică, nici nu te-neci, nici nu te papă rechinii (nu că asta ți-aș dori, Georgică). Intri, spui cum te cheamă, te-așezi la bar, comanzi de mâncare (slow-food!) și până este gata te omenești cu oleacă de cocktailuri, ușor, fin, fără grabă. 
Vine mâncarea, bagi în tine o țâr’ de vită Kobe, o stropești cu ceva modest, un Chateau Montelena de California, îl mai semesuiești pe Mihăiță să afli dacă în România plouă sau a-nceput deja lapovița, și aia e. La plecare te ia o barcă, că ești poate ostenit după masă. Evident, totul e inclus. Intră în pachet.

O mică, o foarte mică problemă există, totuși: Zanzibarul e plin de români. Trebuie să taci tot concediul. Ai scos o vorbă, te-ai ars: „Da’ tu de unde ești, coae, mânca-ți-aș pulicica ta?”, te-ntreabă imediat vecinul de all-inclusive.

***

Azi, miercuri 6 decembrie 2017 (de Moș Nicolae!), ce fac eu? Scriu un drept la replică, asta scriu: Georgică a făcut urât de tot când a citit articolul de miercurea trecută, ăla cu concediul lui din Zanzibar, și m-a somat să scriu „imediat” un fel de text după dictare, în caz contrar alege-mă-voi cu teribile repercursiuni (nu-mi dă banii de baby-sitting, mă taie de la coniacul de Crăciun etc). În cele ce urmează, dau glas celui care a văzut cu ochii lui și nu vorbește din povești.

Sărăcie lucie (nu pun ghilimele că nu vreau să fiu acuzat de fals intelectual). Zanzibarul a fost lagăr de sclavi timp de un mileniu, și asta se vede: te dai cu barca prin golf, romantic, apa adâncă, transparentă, pietre albe pe fund, doar că nu-s pietre, sunt oasele africanilor aruncați acolo: dacă negustorul nu dădea sclavul la preț, prefera să nu-l mai dea deloc, că strica piața, așa că - bâldâbâc! Pietroiul de picioare și peste bord, de pe mainland veneau alte și alte dhow-uri pline ochi. Sigur, acum pe insulă nu mai sunt sclavi propriu-ziși, toți sunt sclavii sărăciei: înăuntrul resort-ului ești pe insula din vise, în afara lui ești în cel mai nașpa coșmar al tău. M-am plictisit de-am murit, stai: când am aterizat aproape mi-a venit să plâng, că-n aeroportul lor (VIP Lounge, pe limba locală „Ukumbi wa wageni mashuhuri”) era mai rău ca o autogară sătească de prin Dolj. Ne-au luat cu mașina, am ajuns la resort, ne-am mai revenit, plajă, scaldă, mâncare, dar cam atât; am băut și bere locală, Safari Lager, dar câtă bere poți să bei?! 
Cu localnicii e imposibil de interacționat, toți îți zâmbesc drăgăstos, cu gura până la urechi, dar în ochi le vezi ura. Că tu ești alb și ei negri, că tu ești bogat și ei săraci, că tu ești kafir și ei drept-credincioși (adică n-au voie bere), mă rog, vezi multe în privirile lor și ce vezi nu-ți priește, îți stau toate alea-n gât. Da, totul a fost inclus, nimic de zis, n-am avut pe ce da banii, cu cât am plecat, cu atât ne-am întors, minus masa de la Lukmaan, din Stone Town, unde-am fost într-o excursie, singura. Dobitoc am fost eu, c-am ales ultima zi pentru excursie, când deja nu mai aveam chef de nimic, altfel orășelul n-ar fi rău, dar tot așa, sărăcie. Când am aterizat la Otopeni m-am dus direct în mall, să iau cadouri la copii, că din Zanzibar n-am avut de unde. Cam asta e. Un singur lucru ai zis și tu bine: da, e plin de români. Și de ruși, bunînțeles. Siamezi, când e vorba de concedii.

***

„Mihai, dă-mi voie: iar n-ai înțeles nimic”, îmi zice nevasta lui Georgică. „O iau de la început și-ți explic ca la copiii mici: am zburat de la Otopeni la Dubai, acolo am făcut o mică vizită la Burj Khalifa, c-aveam șase ore între avioane, și pe urmă alte șase ore am zburat până la Karume, aeroportul din Zanzibar, unde ne-au mai ținut o oră și, ca să completăm formularele de viză tanzaniană; doar că n-aveam pix. 
Ei nu ne-au dat nimic, așa c-am cerut de la alți turiști, a durat mult al naibii: când am ajuns în sfârșit în resort, la o oră depărtare de aeroport, am căzut lați, am dormit ca pruncii. Am fost cazați într-o căsuță frumoasă, un bungalow cu patru apartamente, noroc c-am avut vecini liniștiți; în alte căsuțe erau cazați români – jale! Manele, adică. Căsuțele astea formau ca un fel de sat, închis și bine păzit, din care nu era interzis să ieși, dar nici recomandabil, mai ales noaptea. Bine, nimeni n-avea niciun gust să se plimbe prin afara perimetrului, că doar văzuseră toți, în drum de la aeroport, sărăcia cumplită. Localnicii... ce să mai vorbim. Ei ziceau că față de restul Tanzaniei, de mainland, Zanzibarul este fiță, așa că îți dai seama! Altfel, frumos, la început: marea incredibil de caldă, ciorba de burtă este un fel de ice tea pe lângă ea; foarte mică, foarte shallow, când venea refluxul puteai să mergi vreo doi kilometri prin nisip, pe fundul mării cum ar veni, dar cu atenție că era plin de castraveți de mare ce înțeapă. După vreo două zile ne-am plictisit de plajă și scaldă, am luat două excursii, iar cea din Stone Town a inclus și insula, asta, cum îi zice, Kibandiko sau Prison Island, care e chiar drăguțică. Bine, tot sărăcie, dar oricum, ne-am plimbat, am vizitat ce se mai putea din «închisoarea» de pe insulă care de fapt n-a fost niciodată închisoare, ci carantină pentru sclavii aduși de pe continent, îi țineau acolo să vadă că n-au boli, să-i molipsească și pe cei care era deja în Zanzibar, îngrășați, odihniți, numai buni să fie trimiși pe piață, în sultanatele indiene și-n Imperiul Otoman, mă rog, unde-aveau cerere negustorii arabi. Un fel de Ellis Island, dacă mă-nțelegi pe undeva. Acum pe Kibandiko nu mai sunt oameni, adică locuitori, doar țestoase uriașe, nu știu de unde le-or fi adus, ne-am jucat cu ele și-am făcut poze. De mâncat, am mâncat la restaurantul complexului, că cea mai mare parte a «închisorii» e acum complex turistic, dar sezonier, nu permanent. A fost frumușel, să știi, nu cum ai scris tu!”. „Aha. Și... de băut, ce-ați băut?”. „Apă. Era foarte cald”.

articole publicate în numerele 48, 49, 50 ale revistei Cațavencii

joi, 23 noiembrie 2017

The Temple, București

„Mihăiță, vii și tu la surprise-party?”. M-am crispat în clipă, când am auzit „și”-ul ăla, care mi-a ucis viața socială în liceu și care nu poate fi detronat decât de și mai odiosul „decât” („Băi, Romi, de ce nu m-ai invitat la ziua ta de naștere?”, la care Romi: „A, păi n-au fost decât câțiva prieteni!”). 

M-am uitat atent la Andreea, colega de sală, i-am scrutat abisurile sufletești cu vultureasca-mi privire, ca să-mi dau seama de adevăratele ei intenții, dar n-am obținut altceva-n afară de „Ca să te trec pe lista pentru cadou. Contribui și tu, da? Ai 25 de lei?”. Mă rog, treacă-meargă. Era vorba de aniversarea profesorului, am zis că bine-bine, și-am întrebat dacă se bea bere („Da, se bea. Fiecare ce vrea”).

Ăla parc-ar fi presimțit că-i clocim ceva, ne-a băgat în seara aia un antrenament asasin, am plecat de-acolo pe trei cărări, epuizat ca un catâr de la chasseurs alpins (unde nu este de joacă, asta garantat!). De-abia mi-am târâit oasele martirizate până la The Temple, pe Șerban Vodă, colț cu Mărășești, unde m-am prăbușit dramatic în scaunul din capul mesei și m-am milogit pierit de domnul Soare, chelnerul, să mă ajute cu două halbe mari că mor. 

Am avut noroc. Nu i-am putut citi expresia facială, că era pictat pe față (ceva tematic, cavouri, păianjeni, addamși, mă rog, ceva din respectiva zonă folclorică), dar din ochi am priceput că e om de-al meu, consumator, și că n-o să mă lase să mă sting; mi-a adus halbele, le-am uscat, m-a întrebat dacă nu vreau de mâncare, i-am zis că da, că vreau să mănânc încă două halbe și pe urmă mai văd eu. Am fost salvat, am fost mântuit: după ce-am golit-o și pe-a patra am început să respir normal, să revin la viață și să mă uit în jurul meu. Lume, ca la Moși!

În stânga, o fată care povestea (fusese călare pe văile sudice ale Făgarașului, în copilărie, până la stânile de sub căldări); în dreapta, Leo, ucenicul, care voia să afle „totul” despre Marie Brizard (partea cu alcoolul, desigur; fără să mă laud, consider că i-am fost de un real folos), iar în lungul mesei, oameni care beau și se veseleau. 

„Beau”, adică beau apă, suc și limonadă, cum le șade bine dismorfofobicilor (mai cunoscuți ca „BDD”-ici, adică maniaci cu sănătatea), și „se veseleau”, adică se uitau ca disperații-n telefoane, într-o tăcere de rău augur, pe care-o umplea doar vocea mea măcănită, cu care-i ceream lui Soare „oleacă de beri”. Credeam că m-am integrat. Dar am auzit-o pe Andreea, la final, la spartul chefului: „Pe Mihăiță nu-l mai chemăm”.

articol publicat în numărul 44/2017 al revistei Cațavencii