vineri, 16 februarie 2018

Seni Studium, Budapesta

Mă tot întreabă amicii, sau, mă rog, mai bine să le zic „cunoscuții”, că de amiciția lor m-am dumirit demult: „Bă Mihăiță, de ce scrii tu despre ce nu te pricepi? Ce treabă ai tu cu barurile, ce treabă ai cu turismul în general?! Vezi-ți de gunoaiele tale, taie copaci, fă ce știi, nu ne mai încurca! Ai bani de spart, ai cu ce s-arăți a șmecher? Niciodată n-ai avut și n-o să ai, ești minciună băbăiatule”. Culmea e că au dreptate, din punctul lor de vedere. Eu nu merg pe unde merg turmele de neoromâni care se screm s-arate că au cu ce, n-am habar de Ibiza sau de Antalya, nu pândesc căpiat după „oferte”, iar „destinațiile” pe care le promovează revistele de femei (le găsesc în baie, teanc, lăsate de nevastă-mea pe cântar, lângă WC) mă fac să mă crucesc de-a minunatelea: croazieră prin fiordurile norvegiene? Cu ce vedete te poți întâlni pe plajele din Barbados? Cele mai bune locuri de surfing din Australia?

Există și varianta soft (în general, a gagicilor): „Mihai, nu mai scrie din auzite, că te decredibilizezi! Scrie ce-ai văzut, c-ai văzut destule”. Și ele au dreptate. Am văzut, nu zic, dar necomerciale, și-n plus nu le-am văzut ca turist, ci pentru că nimerisem pe-acolo cu treabă, cu una-alta, că banii-s scumpi și se fac greu, dacă nu ești conectat (iar eu, vai, nu-s!). „Uite, scrie de Budapesta”, îmi susură ele dulce, cum i-a susurat și Eva prostului, „doar e orașul tău, nu?”. Bine, hai.

Primo: Budapesta nu-i orașul meu. Am lucrat acolo cu ani în urmă, dar numai în Pesta, în privința părții vestice a orașului, a Budei („Budin”, cum îi spuneau românii acum 200 de ani, când încă nu erau români), nu știu nimic, sunt inocent ca un nou-născut. Dacă mă duci acolo și mă lași pe-o stradă, m-ai omorât, m-așez pe cur în intersecție și plâng după poliție.

Secundo: Pesta este foarte mare, e-un oraș imens, lăbărțat ca o plăcintă, ce văd turiștii e cam 5%, și încă-s generos! Despre restul, habar n-au; da, am lucrat în branșa gunoaielor, într-un fel, și ce-i cu asta? Orice muncă e cinstită! La barul hotelului Seni Studium am ajuns după ce terminaserăm jobul, ne-a omenit managerul cu niște beri, că făcuserăm treabă bună. N-aș recomanda nimănui să stea-n hotelul ăla sau să bea la bar pe banii lui, dar asta-i altceva.



articol publicat în numărul 5/2018 al revistei Cațavencii

miercuri, 24 ianuarie 2018

La Boucherie, Luxemburg

N-am fost la Luxemburg, a fost nevastă-mea, pe mine m-a lăsat acasă. Nu prea-mi plac vâjâielile astea ale ei fără mine, hop la Barcelona, hop la Viena, hop la Luxemburg, în timp ce prostul stă de strajă patriei, să-l râdă și curcile. Da’ ce să fac? Pot pentru ca să-i zic ceva? Nimica nu pot pentru ca să-i zic, că pleacă pe banii ei. Să fi fost eu bogat, ehe, altă făină se măcina la moară, dar așa...

Bine, că ea-mi aduce câte ceva de pe unde umblă, ba o carte, ba o sticluță, ba cine știe ce (odată a luat din duty-free un butoiaș de bere! Am rămas tâmpit când am văzut-o la Otopeni împingând triumfătoare la căruciorul cu bagaje, cu butoiașul moț-cocoț, plasat drept în vârful stivei). M-am tot gândit dacă asta n-o fi „pandantul” situației bine-știute din filme, când soțul vine acasă c-un buchet de flori; o fi, n-o fi, n-are importanță, calul de dar nu se caută la dinți.
Raportul despre cum se bea în Luxemburg sună în felul următor:

„În Luxemburg nu se bea. Este prea scump. În Luxemburg se muncește mult, pe bani grei, se mănâncă foarte bine cu 11 euro - plat du jour - și se bea apă plată. Singura, dar absolut singura șmecherie este să faci invers decât în orice oraș normal: să mănânci în centru, nu la periferie! În centru este ieftin și bun, la periferie este foarte scump și foarte fiță – înțelegi, restaurantele din centru sunt pentru turiști, backpackers, fel și fel de săraci, dar alea de la margine sunt pentru băieții și fetele care muncesc la Consiliul UE, la Curtea Supremă și pe la alte chestii d-astea, nu vrei să știi pe ce salarii”. Am întrerupt-o cu obrăznicie: „Ba vreau să știu! Mie-mi plac banii, grozav îmi plac! În afară de, hm, și de bere, nu se află pe lume ceva care să-mi placă mai mult ca banii!”. „Îți plac, da, de la distanță, că mai păduche decât tine nu e nimeni: două mii de euro e acolo salariul minim, adică minim, înțelegi ce-i aia «minim»?! Altfel spus, 11 euro pe oră. La banii ăștia, mersi! Aș sta și eu la băutură cu muncitorii din construcții...”. Așa-și închipuie femeile că se muncește în construcții! Dar înțelegeam unde bate; m-am mai foit, m-am mai foșgăit, și pe urmă am întrebat așa, apropo de nimic special: „Da’ din cât ai văzut tu Luxemburgul ăsta... pe acolo sunt copaci?”.

articol publicat în numărul 3/2018 al revistei Cațavencii
 

Le Tournesol, Paris

Sandilăul mă „privi cu desprețuitoare milă: «Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una, cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?». Ca să-și dovedească spusele, se ridică și trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mâna și-i vorbi la ureche, dete o raită și pe la alte mese [...]. Nu-mi ascunsei admirarea de câtă lume cunoștea” Sandilăul. „Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea” (Întâmpinarea Crailor). Vedeți, problema mea e că dintotdeauna mi-am dorit să fiu Sandilăul, să mă știe lumea, să mă bage-n seamă, să marc puncte la capitolul „notorietate”, dacă mă-nțelegeți pe undeva; niciodată nu poți să știi când se transformă notorietatea într-o rugăminte discretă a unei comesene, că s-o conduci acasă, că-i e frică de căței (sau întuneric, sau ploaie, sau taximetriști, sau vise urâte, sau nu contează ce – orice!). Pe mine, bafta cu „rugămintea” m-a pălit niciodată, deci la notorietate sunt un zero. Mă rog, și la notorietate...

Când intri-n cârciumă, este foarte neplăcut să fii întâmpinat ca Mihăiță („Iar ai venit, mă, porcule?”) și nu ca Sandilăul („Oooo!”), dar problema este mai profundă de-atât. Da, ține de stimă de sine, de încrederea că ești bun, că ești valoare (sau invers, că ești bun de nimic), doar că asta nu e tot, pentru că deși cârciuma este o parte esențială e vieții, nu e viața întreagă. Nici pe departe! Mai sunt și alte locuri pe lume unde te poți valoriza ca om (la muncă, de pildă...), dar nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. Un om valoros într-o cârciumă poate să nu fie la fel de valoros în altă cârciumă, ba chiar deloc.

Sunt la Paris în 2008 și mai fac un ban ajutându-i pe manageri, pe Vahid și pe Fjodur, când au zor la descărcat, la debarasat, la curățenie și la ce-o mai fi (angajații lor obișnuiesc să cam tragă, așa că uneori nu vin la muncă tocmai când e nevoia mai mare). Într-o zi, când mă vede stând degeaba (el închisese pentru renovare), Vahid mă trimite la un amic de-al lui, manager la Tournesol, lângă cimitir, că ăla avea de treabă și n-avea oameni. La bar, pe cine văd, pe unul dintre „pilierii” din Utopia, unul foarte rău de gură, scandalagiu și plin de fițe. Acum era cumincior ca o fetiță; fusese scos din acvariul lui, nu mai avea sânge să zică nici pâs. 

articol publicat în numărul 2/2018 al revistei Cațavencii 

Casa Tudor

Lumea e-n schimbare, lumea s-a schimbat deja. Iată ce exercițiu îți propun: colindă cu ochii minții prin orașul tău, intră într-un restaurant cu tradiție, bea un păhărel, mănâncă ceva dup-aia. Ai terminat exercițiul? Acum reia-l, cu anul 2007 în loc de 2017. Gata și tura asta? Bun, acum cu 1997. Începi să înțelegi ce vreau să spun? Acum ești în 1987 și procedezi ca mai sus. Intri, bei, mănânci, plătești. Observi diferențele?

Mai jos în timp nu pot să cobor, că-n 1987 eram prea mic ca să intru prin restaurante, fie ele și „cu tradiție”. Să intru singur, adică.


Dar am intrat cu taică-meu și cu un văr de-al lui într-un celebru restaurant din Brașov și-am asistat la următorul dialog: „Nu v-așezați, tovarășe, că nu servim băutură fără mâncare”. „Foarte bine”, a zis taică-meu, „aduceți-ne de mâncare!”. „Păi n-avem decât ceai”. Taică-meu mai trăise și el pe lume: „De mâncare aveți ceai? Și de băut ce-aveți?”. „Vodcă”, zice ospătara. „«Cristal»”. „Bine, tovarășă. Aduceți-ne patru porții de mâncare, o sticlă de vodcă și un pahar de sifon pentru ăsta micu’!”. Fata a venit cu sticla, cu patru ceaiuri de tei și c-un pahar cu apă de la robinet („Sifon n-avem”). Eu am întrebat că de ce patru. „Felu-ntâi și felu’ doi”, mi-a explicat tata, „pentru mine și pentru nen-to Liviu. Ție nu ți-e foame”. În restaurant era frig. Ospătara era nespălată.

Sigur, Casa Tudor nu exista acum 30 de ani, dar principiul „schimbării” e perfect valabil: intri (dacă ai rezervare), bei ceva la bar (30 – 40 de sortimente), mănânci (au și alte feluri, nu doar ceai) și de plătit, plătești cu cardul. Ospătarele sunt puse la țol festiv și vorbesc germana și engleza; nu grozav, dar suficient. Româna lor include cuvinte care nu existau în 1987: „mulțumesc”, „desigur”, „imediat”, „poftă bună”, „cum o cheamă pe fetiță?”.

Asta-i, că nu eram singur, ci cu aia mică. Teoria era că intrăm la Tudor și-o așteptăm pe mami acolo, la căldurică, până termină treburile și vine să mâncăm cu toții, iar în timpul ăsta servim și noi un păhărel; aș! Ștrumfa a ochit un loc de joacă amenajat într-un colț și-a zbughit-o, cu mine după ea, gata-gata să-mi vărs whiskey-ul. Așa ne-a găsit nevastă-mea.


articol publicat în numărul 1/2018 al revistei Cațavencii

miercuri, 17 ianuarie 2018

Exitus

Nu-l cunosc personal pe Adrian Georgescu, ceea ce nu înseamnă că nu-l cunosc pe Adrian Georgescu (așa e când alegi să fii persoană publică!). Dar nu despre Adrian Georgescu este vorba aici, e vorba despre Exitus. Merită? Da sau nu!

Știți deja criteriile mele, trec repede prin ele.

Unu: nu este o carte groasă, o cărămidă („Cu cât o carte e mai groasă, cu atât în ea găsești mai multe dobitocenii” - La Comédie humaine, À la recherche du temps perdu, The Forsyte Saga, Sfârșit de mileniu etc, sunt multe nenorocitele), deci este o carte bună, pe acest criteriu.

Doi: este ecranizabilă. Clar! Poți scoate vreo trei-patru filme din ea, ca popa, buget să ai; bine, îți mai trebuie și-oleacă de scenarist cu mână bună, dar așa ceva se găsește. Buget să ai, repet.

Trei (criteriu suplimentar): este dramatizabilă? Este! Da, da. Puține sunt, foarte, foarte puține. Adică poți dramatiza orice cretinătate de carte, dacă vrei s-o joci cu sala goală, sau cu spectatori plătiți de tine ca să asiste la reprezentație, ca vaca aia de Florence Foster Jenkins, biata nenorocită. Dar să dramatizezi o carte bună și din ea să-ți iasă o piesă bună – e, aici să vă văd! Așa, la repezeală, nu-mi vine-n minte decât Steinbeck, cu Of Mice and Men. Or fi multe altele, dar nu-mi vin mie acum în cap. Ce?!

E, acum să intrăm în subiect. De ce merită citită? Pentru că răspunde la o întrebare fundamentală a femeilor: „Ce dracul au bărbații de-s obsedați de Hitler?”. Cum vine seara și se adună familia în fața televizorului, cum îl văd dânsele pe șeful familiei cum înhață telecomanda și începe să zapeze: avioanele lui Hitler, submarinele lui Hitler, rachetele lui Hitler, strategiile lui Hitler, erorile strategice ale lui Hitler, gașca lui Hitler („Hitler’s Henchmen”, cum vreți să traduc?), Hitler nu e mort trăiește în Argentina etc. Dumnealor, femeile, înnebunesc de frustrare și se întreabă la modul cel mai serios dacă suntem nebuni sau ne prefacem (din răutate, ca să le enervăm pe ele). De aici, certuri, etc, că maniacule, că du-te dracu’ la ospiciu cu hitlerii tăi, că nu știu ce. Cunoașteți.

Răspuns: bărbații NU sunt obsedați de Hitler. Bărbații se pișă pe Hitler și-i dau foc. Bărbații sunt obsedați de creode, de linii de posibilitate, de istorii contrafactuale („Ce-ar fi fost dacă”). Zi de zi, clipă de clipă, bărbații calculează creode, în primul rând universale („Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo, atunci...”), dar și personale („Dacă dădeam admitere la teatru în loc să dau la politehnică, atunci azi...”, sau mult mai popularul „Dacă plecam din țară în ’90, astăzi aș fi / aș avea...”). Iar una dintre eternele creode calculate de bărbații din toată lumea, din toate timpurile, din toate culturile, este: „Oare cum m-aș descurca într-un război?”.

Aici este esențialul. Aici e miza lui Exitus. Aici este răspunsul pe care Adrian Georgescu îl dă tuturor calculatorilor acestei creode. Pentru sub aparența de generalitatea a întrebării („Oare cum m-aș fi descurcat într-un război?”) se ascunde ceva mult mai precis: „Oare sunt capabil să ucid? Să torturez? Să fac toate acele lucruri care pe care le fac bărbații în războaie, și care-n timp de pace nici n-au nume, că ne este prea rușine să le numim? Aș fi oare un supraviețuitor-cu-orice-preț, sau o întotdeauna-victimă?”. Mă rog, sunt multe variațiuni pe temă, ați prins ideea (în Star Wars, linia roșie între a fi un Jedi și un Sith era uciderea copiilor; sunt o grămadă de linii roșii d-astea, nu stau eu acum să mă gândesc la ele, că mă ia cu tremurici).

Exitus propune următorul răspuns: „Nu contează ce crezi tu că ești sau nu ești capabil să faci. Circumstanțele decid pentru tine”. Cu alte cuvinte, războiul e un vortex enorm, care distruge voințele individuale ale tuturor celor care iau parte la el, încât nu contează absolut deloc ce „crede” individul despre sine însuși. În funcție de circumstanțe, se va comporta într-un fel sau altul, fără să aibă vreo importanță ce „vrea” el, ce „speră”, ce „visează”, ce „iubește” și alte căcaturi.

Ca și cum, dacă nimerești într-un maelstrom, mai contează dacă știi să-noți sau nu. Pula. Nu mai contează.

vineri, 12 ianuarie 2018

Euro-falia

Sunt oameni care mă întreabă de ce citesc cărți „făcute”, adică alcătuite din articole de presă, adunate la un moment dat în volum. Nu este ușor de răspuns la această întrebare! Mai ales în cazul acestei cărți anume, ale cărei texte le citisem pe toate, la momentul apariției fiecăruia (în Revista 22 și Contributors, majoritatea); cu alte cuvinte, am citit o carte pe care citisem deja! Și-am mai dat și bani grei pe ea, la librărie – 35 ron, o avere, 10 beri de la butic...

Răspunsul cel mai cinstit este: sper să scot și eu o carte făcută din texte publicate prin reviste și aș vrea să fie și alții ca mine, care s-o cumpere cu bani. Punctum.

Răspunsul ceva mai elaborat este că mi s-a părut (și mi se pare) foarte interesant de urmărit cum se schimbă perspectiva aceluiași autor asupra aceluiași eveniment pe măsura derulării lui: mă refer, desigur, la Maidanul din Ucraina (21.11. 2013 – 23.02.2014). Armand Goșu evoluează și el odată cu Maidanul, de la sfială și neîncredere („N-are cum să reușească”) la curaj și determinare absolută („Hai că se poate”), iar apoi la dezamăgire și autoînvinuire („Iar ne-am lăsat fraieriți de mafioți”). Am regăsit întocmai tragedia generației mele care a crezut în Revoluție și a rămas cu buza umflată. N-aș zice că m-am bucurat să văd cum își iau și alții țeapă, mai degrabă am început să mă resemnez și să-mi zic ceva de genul că treaba din revoluții e-a dracu' de asemănătoare cu treaba din viață: unii se-aleg cu plăcinta, alții nu se-aleg cu nimic, iar ghinioniștii adevărați se-aleg c-un glonț în cap.

Al treilea și cel mai personal răspuns este că-mi place de Armand Goșu. Iată de ce: vorbește limbile slave de răsărit, rusa, belarusa și ucrainiana, astfel încât poate da seamă de ceea ce se întâmplă acolo din surse reale, nu din basme. Ce vreau să spun cu asta: păreri avem toți, adică toți în România; da, dar părerile noastre sunt construite pe baza informațiilor filtrate prin minim o traducere (dacă nu prin două-trei), pentru simplul fapt că nu avem acces la limbă. Pot să-mi fac o părere destul de bună despre Brexit, de pildă, citind presa de limbă engleză sau franceză, indiferent de partizanatul ei politic, pentru că e transparentă și în concurență liberă; dar ce părere să-mi fac despre războiul din Donbas pe baza presei din România?! Ce calificare au ziariștii români (care habar n-au de rusă ori ucrainiană) să-mi ofere informații credibile? Vax! Nu mai vorbesc de cretinii de „experți” sau „analiști” din studiourile TV – ăia sunt demult bufonii pământului. Dar ziariști? Nu e nimeni. În afară de Armand Goșu, acces la limbă mai au Vasile Ernu și Marius Văcărelu (fiecare cu părerile lui), dar niciunul dintre ei nu este ziarist.

Bine, aș mai fi eu. Mă informez de prin cârciumi și din Pagina de Rusia, varianta în română. Hai că sunt credibil!

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Zanzibar

Ce, credeați că m-am dus eu în Zanzibar, să fac haos, să fac iureș, să fac voluptăți pe-acolo? M-am dus pe naiba. Eu n-am bani nici să trec strada, de unde atâta Zanzibar?! În locul meu, s-a dus Georgică, amicul, îl știți, și ca dovadă de înaltă stimă și prețuire m-a lăsat pe mine cu trei copii, doi ai lui, unu-al meu; pun trei la socoteală că să vă dați seama cât îmi priește mie concediul lui Georgică: sportul preferat al ăstora mai mici este bătaia pe jucării și căzutul de pe canapea, iar al celei mari este cursul nasului, strănutul, febra și cerutul la mami („Vreau la mami! Nu vreau la tine, că tu ești urât și miroși urât! Mami a mea este frumoasă și bună și-mi citește povești!” – am încercat și eu cu poveștile, dar am nimerit-o fix p-aia cu cimpoierul din Hamelin și toți trei s-au pus pe urlat). Mă distrez copios în vacanța lui Georgică, îi urez numai lucruri bune. Mă verifică mereu pe whatsapp, să-i dau raportul despre copii, eu îmi iau vocea aia, pe lângă care laptele și mierea sunt acid acetic glacial. Am nevoie de bani.

Cică Zanzibarul ăsta arată ca o copie foarte reușită a Raiului, a Paradisului, enfin, a Grădinii Eden, ca să revin la ceva concret. Soare, mare, nisip, lene, fructe, hainele sunt facultative, trai pe vătrai. Orice poftești ți se aduce la nas, da, nu râdeți degeaba, că posmagii-s muieți. Unde s-a dus Georgică să se ospăteze? La The Rock. Și ce e, mă rog, The Rock? Un bar clădit pe un colț de stâncă, răsărit așa din mare; din stuc, cu acoperiș de stuf, văruit, ajungi acolo urcând o scară simplă de lemn. 
Dacă vrei, poți să mergi prin apă până la stâncă – apa este mică, nici nu te-neci, nici nu te papă rechinii (nu că asta ți-aș dori, Georgică). Intri, spui cum te cheamă, te-așezi la bar, comanzi de mâncare (slow-food!) și până este gata te omenești cu oleacă de cocktailuri, ușor, fin, fără grabă. 
Vine mâncarea, bagi în tine o țâr’ de vită Kobe, o stropești cu ceva modest, un Chateau Montelena de California, îl mai semesuiești pe Mihăiță să afli dacă în România plouă sau a-nceput deja lapovița, și aia e. La plecare te ia o barcă, că ești poate ostenit după masă. Evident, totul e inclus. Intră în pachet.

O mică, o foarte mică problemă există, totuși: Zanzibarul e plin de români. Trebuie să taci tot concediul. Ai scos o vorbă, te-ai ars: „Da’ tu de unde ești, coae, mânca-ți-aș pulicica ta?”, te-ntreabă imediat vecinul de all-inclusive.

***

Azi, miercuri 6 decembrie 2017 (de Moș Nicolae!), ce fac eu? Scriu un drept la replică, asta scriu: Georgică a făcut urât de tot când a citit articolul de miercurea trecută, ăla cu concediul lui din Zanzibar, și m-a somat să scriu „imediat” un fel de text după dictare, în caz contrar alege-mă-voi cu teribile repercursiuni (nu-mi dă banii de baby-sitting, mă taie de la coniacul de Crăciun etc). În cele ce urmează, dau glas celui care a văzut cu ochii lui și nu vorbește din povești.

Sărăcie lucie (nu pun ghilimele că nu vreau să fiu acuzat de fals intelectual). Zanzibarul a fost lagăr de sclavi timp de un mileniu, și asta se vede: te dai cu barca prin golf, romantic, apa adâncă, transparentă, pietre albe pe fund, doar că nu-s pietre, sunt oasele africanilor aruncați acolo: dacă negustorul nu dădea sclavul la preț, prefera să nu-l mai dea deloc, că strica piața, așa că - bâldâbâc! Pietroiul de picioare și peste bord, de pe mainland veneau alte și alte dhow-uri pline ochi. Sigur, acum pe insulă nu mai sunt sclavi propriu-ziși, toți sunt sclavii sărăciei: înăuntrul resort-ului ești pe insula din vise, în afara lui ești în cel mai nașpa coșmar al tău. M-am plictisit de-am murit, stai: când am aterizat aproape mi-a venit să plâng, că-n aeroportul lor (VIP Lounge, pe limba locală „Ukumbi wa wageni mashuhuri”) era mai rău ca o autogară sătească de prin Dolj. Ne-au luat cu mașina, am ajuns la resort, ne-am mai revenit, plajă, scaldă, mâncare, dar cam atât; am băut și bere locală, Safari Lager, dar câtă bere poți să bei?! 
Cu localnicii e imposibil de interacționat, toți îți zâmbesc drăgăstos, cu gura până la urechi, dar în ochi le vezi ura. Că tu ești alb și ei negri, că tu ești bogat și ei săraci, că tu ești kafir și ei drept-credincioși (adică n-au voie bere), mă rog, vezi multe în privirile lor și ce vezi nu-ți priește, îți stau toate alea-n gât. Da, totul a fost inclus, nimic de zis, n-am avut pe ce da banii, cu cât am plecat, cu atât ne-am întors, minus masa de la Lukmaan, din Stone Town, unde-am fost într-o excursie, singura. Dobitoc am fost eu, c-am ales ultima zi pentru excursie, când deja nu mai aveam chef de nimic, altfel orășelul n-ar fi rău, dar tot așa, sărăcie. Când am aterizat la Otopeni m-am dus direct în mall, să iau cadouri la copii, că din Zanzibar n-am avut de unde. Cam asta e. Un singur lucru ai zis și tu bine: da, e plin de români. Și de ruși, bunînțeles. Siamezi, când e vorba de concedii.

***

„Mihai, dă-mi voie: iar n-ai înțeles nimic”, îmi zice nevasta lui Georgică. „O iau de la început și-ți explic ca la copiii mici: am zburat de la Otopeni la Dubai, acolo am făcut o mică vizită la Burj Khalifa, c-aveam șase ore între avioane, și pe urmă alte șase ore am zburat până la Karume, aeroportul din Zanzibar, unde ne-au mai ținut o oră și, ca să completăm formularele de viză tanzaniană; doar că n-aveam pix. 
Ei nu ne-au dat nimic, așa c-am cerut de la alți turiști, a durat mult al naibii: când am ajuns în sfârșit în resort, la o oră depărtare de aeroport, am căzut lați, am dormit ca pruncii. Am fost cazați într-o căsuță frumoasă, un bungalow cu patru apartamente, noroc c-am avut vecini liniștiți; în alte căsuțe erau cazați români – jale! Manele, adică. Căsuțele astea formau ca un fel de sat, închis și bine păzit, din care nu era interzis să ieși, dar nici recomandabil, mai ales noaptea. Bine, nimeni n-avea niciun gust să se plimbe prin afara perimetrului, că doar văzuseră toți, în drum de la aeroport, sărăcia cumplită. Localnicii... ce să mai vorbim. Ei ziceau că față de restul Tanzaniei, de mainland, Zanzibarul este fiță, așa că îți dai seama! Altfel, frumos, la început: marea incredibil de caldă, ciorba de burtă este un fel de ice tea pe lângă ea; foarte mică, foarte shallow, când venea refluxul puteai să mergi vreo doi kilometri prin nisip, pe fundul mării cum ar veni, dar cu atenție că era plin de castraveți de mare ce înțeapă. După vreo două zile ne-am plictisit de plajă și scaldă, am luat două excursii, iar cea din Stone Town a inclus și insula, asta, cum îi zice, Kibandiko sau Prison Island, care e chiar drăguțică. Bine, tot sărăcie, dar oricum, ne-am plimbat, am vizitat ce se mai putea din «închisoarea» de pe insulă care de fapt n-a fost niciodată închisoare, ci carantină pentru sclavii aduși de pe continent, îi țineau acolo să vadă că n-au boli, să-i molipsească și pe cei care era deja în Zanzibar, îngrășați, odihniți, numai buni să fie trimiși pe piață, în sultanatele indiene și-n Imperiul Otoman, mă rog, unde-aveau cerere negustorii arabi. Un fel de Ellis Island, dacă mă-nțelegi pe undeva. Acum pe Kibandiko nu mai sunt oameni, adică locuitori, doar țestoase uriașe, nu știu de unde le-or fi adus, ne-am jucat cu ele și-am făcut poze. De mâncat, am mâncat la restaurantul complexului, că cea mai mare parte a «închisorii» e acum complex turistic, dar sezonier, nu permanent. A fost frumușel, să știi, nu cum ai scris tu!”. „Aha. Și... de băut, ce-ați băut?”. „Apă. Era foarte cald”.

articole publicate în numerele 48, 49, 50 ale revistei Cațavencii

joi, 23 noiembrie 2017

The Temple, București

„Mihăiță, vii și tu la surprise-party?”. M-am crispat în clipă, când am auzit „și”-ul ăla, care mi-a ucis viața socială în liceu și care nu poate fi detronat decât de și mai odiosul „decât” („Băi, Romi, de ce nu m-ai invitat la ziua ta de naștere?”, la care Romi: „A, păi n-au fost decât câțiva prieteni!”). 

M-am uitat atent la Andreea, colega de sală, i-am scrutat abisurile sufletești cu vultureasca-mi privire, ca să-mi dau seama de adevăratele ei intenții, dar n-am obținut altceva-n afară de „Ca să te trec pe lista pentru cadou. Contribui și tu, da? Ai 25 de lei?”. Mă rog, treacă-meargă. Era vorba de aniversarea profesorului, am zis că bine-bine, și-am întrebat dacă se bea bere („Da, se bea. Fiecare ce vrea”).

Ăla parc-ar fi presimțit că-i clocim ceva, ne-a băgat în seara aia un antrenament asasin, am plecat de-acolo pe trei cărări, epuizat ca un catâr de la chasseurs alpins (unde nu este de joacă, asta garantat!). De-abia mi-am târâit oasele martirizate până la The Temple, pe Șerban Vodă, colț cu Mărășești, unde m-am prăbușit dramatic în scaunul din capul mesei și m-am milogit pierit de domnul Soare, chelnerul, să mă ajute cu două halbe mari că mor. 

Am avut noroc. Nu i-am putut citi expresia facială, că era pictat pe față (ceva tematic, cavouri, păianjeni, addamși, mă rog, ceva din respectiva zonă folclorică), dar din ochi am priceput că e om de-al meu, consumator, și că n-o să mă lase să mă sting; mi-a adus halbele, le-am uscat, m-a întrebat dacă nu vreau de mâncare, i-am zis că da, că vreau să mănânc încă două halbe și pe urmă mai văd eu. Am fost salvat, am fost mântuit: după ce-am golit-o și pe-a patra am început să respir normal, să revin la viață și să mă uit în jurul meu. Lume, ca la Moși!

În stânga, o fată care povestea (fusese călare pe văile sudice ale Făgarașului, în copilărie, până la stânile de sub căldări); în dreapta, Leo, ucenicul, care voia să afle „totul” despre Marie Brizard (partea cu alcoolul, desigur; fără să mă laud, consider că i-am fost de un real folos), iar în lungul mesei, oameni care beau și se veseleau. 

„Beau”, adică beau apă, suc și limonadă, cum le șade bine dismorfofobicilor (mai cunoscuți ca „BDD”-ici, adică maniaci cu sănătatea), și „se veseleau”, adică se uitau ca disperații-n telefoane, într-o tăcere de rău augur, pe care-o umplea doar vocea mea măcănită, cu care-i ceream lui Soare „oleacă de beri”. Credeam că m-am integrat. Dar am auzit-o pe Andreea, la final, la spartul chefului: „Pe Mihăiță nu-l mai chemăm”.

articol publicat în numărul 44/2017 al revistei Cațavencii 

Philz Coffee, San Francisco

„Uite ce-ți dau eu”, zice Adrian (un coleg de la sală), întinzându-mi un card alb, de dimensiunile unui card bancar (inițial am crezut că... mă rog). Ca să ies cu bine din încurcătură, am răspuns: „Ce, mă, se vede pe mine că-s sărac?”, la care el a început o explicație foarte lungă, puțin dezlânată, din care rezulta că numai eu pot să-l înțeleg, că am fost la San Francisco și cunosc orașul (?!), că el a citit ce-am scris și cică n-aș fi scris rău, dar nici bine, că dacă scria el textele alea ar fi fost „informative, istețe, plăcute” (cu asta sunt obișnuit de la fotbal, că absolut oricine dă cu picioru-n minge mai bine decât un fotbalist) și-ar fi continuat mult și bine, dacă nu-l întrerupeam să-l întreb ce e cu cardul. M-a lămurit că-i un gift card în valoare de 20 $, că dacă te duci la cârciuma asta, Philz, bei ca ursul de banii ăștia, dar ești obligat să te duci cu un invitat, c-așa-s regulile jocului. 

Douăzeci de dolari?! Mi-au lucit ochii. Mie nu mi-a dat nimeni nimic gratis, toată viața mea, așa ca i-am mulțumit călduros amicului Adrian și-am pus, frumușel, cardu-n buzunar. N-oi avea eu drum prea frecvent prin orașul ăla, dar calul de dar nu se caută la dinți! Am ajuns acasă și m-am uitat pe internet, să văd cu ce m-am ales. 

Fatalitate! Philz Coffee nu este nicidecum o cârciumă, ci o cafenea, nu au în meniu nicio băutură cu grade (iar eu nu beau nimic fără grade, ca să fie foarte clar!); ca și cum asta nu era de-ajuns, nu-i vorba de o cafenea, ci de-un lanț de cafenele, că numai în San Francisco am numărat 14, în zona metropolitană încă patru, încolo spre Oakland alte trei, plus două în pregătire (Fremont și Corte Madera). 

Când ne-am revăzut, Adrian rânjea cu gura până la urechi, probabil că se pregătea să-mi ceară echivalentul în lei al celor 20 de dolari (nu i-aș fi dat nimic, măcar că el e mai tânăr, mai greu, mai înalt și mai mobil decât mine – dar eu sunt mai rău decât el, ceea ce contează, la chestii d-astea), dar i-am înapoiat cardul și i-am explicat că nu beau cafea. Ever. Că nu beau și nici n-am băut vreodată. 

A rămas mut când s-a prins că nu glumesc; cică „Eu n-am întâlnit niciodată în viața reală un om care să nu bea cafea! Doar în filme, adică-n filmele proaste”. I-am zis dacă a-ntâlnit teetotaleri și-a zis că da, dar ăia-s „altceva, nu se compară!”. Eu susțin că se compară foarte bine. Punct!

Și care e „recomandarea săptămânii”?! Păi, recomandarea e să vă duceți la sală, că nu se știe de unde poa’ să pice un doo’j’de parai, acolo! 
articol publicat în numărul 41/2017 al revistei Cațavencii 

Pampas, Palo Alto

Tuturor le place la Pampas și dacă stai să-i asculți, acolo e raiul pe pământ, e locul de verdeață și răcoare etc; „tuturor”, adică tuturor românilor, bunînțeles. 

Am pus botul și m-am dus și eu, ce, să rămân mai prost?! (Bine, nu m-aș fi dus dac-ar fi trebuit să plătesc din buzunarul propriu și personal, dar cum n-a trebuit... mi-am așezat augusta făptură direct pe-un scaun de la bar. Mă rog, nu întreagă-mi făptura, doar o pereche de buci). 

Am luat ceva ușor pân-au venit ceilalți (adică whiskey, desigur, și i-am zis băiatului să nu se calicească, să-l facă dublu, fără gheață, și să-l treacă pe nota de la masa trei), apoi ne-am pus cu toții să mâncăm, după ce s-a adunat toată trupa (patru adulți, trei copii și-un crocodil de lemn târât de sfoară). 

Eu nu știam care-i rostul locului, m-am uitat la ce făceau alții și-am făcut și eu la fel: vegetables open bar, m-am dus și mi-am umplut o farfurie cu fel și fel de buruieni (anghinare fiartă, miez de bambus, gogoșari prăjiți, turte de susan, pilaf de quinoa), din care cică să mănânc; ce să mănânci din alea?! A venit chelnerul să ne întrebe ce vrem să bem, am cerut syrah (deja îmi curgeau balele), și ticălosul mi-a adus un pahar și-a plecat cu sticla, în loc să mi-o lase pe masă, ca-n țările civilizate! Am vrut să mă iau de el, dar am fost prins în anfiladă, în focul încrucișat al neveste-mii și soră-mii; l-am lăsat pe infect să plece cu tot cu sticlă, deși plângeam pe dinlăuntru-mi. 

Pe urmă, gata, să trecem la treabă: vine unul c-o țepușă imensă, zice că are acolo friptură de miel din Noua Zeelandă. Să fie primit, îi zic și-mi taie-n farfurie o feliuță mică-mică. Vine altul cu altă țepușă, cu vițel de Texas; bagă! Al treilea, cu spinare de porc spaniol, al patrulea, cu inimi de curcan (ăsta cred că era apatrid, că n-a zis de unde e), al cincilea, cu „vită maturată braziliană” (nu știu ce e aia), al șaselea, cu elan canadian (de când au canadienii ferme de elani? Ce, îi cresc în baterii, ca pe găini?) și tot așa, până la ultimul, cu „miez de ananas fript la jar de fag”. Ăsta chiar că m-a lăsat tâmpit, neam de neamul meu n-a auzit de-așa bazaconie. 

Chestia e că-ntre mormanele astea de cărnuri fumegânde ar fi fost normal să balotez vin ca urșii, dar în total am consumat, de-a lungul întregii orgii, doar 2 (două) pahare de syrah, d-alea mari, c-oleacă de vin pe fund.

Am aflat dup-aia care erau românii înnebuniți după Pampasul din Palo Alto. Cei din generația părinților, roși de foame-n comunism. Șoimii cozilor! 

articol publicat în numărul 39/2017 al revistei Cațavencii

marți, 31 octombrie 2017

Reportaj Canal

Acum o lună și ceva, ACN (Administrația Canalelor Navigabile) a dat publicității un comunicat de presă, în care anunța rezultatele financiare pe 2010: mai bune ca în 2009, cu perspective trandafirii pentru 2012. Am rămas mut, că eu unul nici nu mai știam că dihania (Canalul Dunăre-Marea Neagră) mai există, darămite că produce și bani. Cum nu-mi venea să cred, m-am milogit de colegi să mă repeadă cu mașina până la Agigea, deși le era cam peste mână. Până la urmă am ajuns, am dat de PR-istul lor (domnu’ Tibi), care mi-a pus la dispoziție toatele datele pe care le-am cerut, apoi a facilitat și o discuție cu șeful ăl mare (au învățat meserie și ăștia de la stat, nu mai sunt secretomani pitecantropi, ca acum zece ani!). Din cele trei surse obligatorii (internet, PR-ist, șef), mi-am făcut o idee cât de cât corectă, zic eu:

Proiectul e vechi încă de pe vremea turcilor. Sultanul a trimis niște ingineri englezi să facă măsurătorile, dar ăia i-au zis să stea blând pe curul lui, că-l costă cât nu face. După aia, fel și fel de proiecte (nemțești, ungurești, românești) s-au tot făcut, dar

șantierul a pornit abia în 1949, și a fost doar la oha, pentru că era o mască pentr-un lagăr de exterminare: dintr-un milion de oameni închiși acolo, cam 200.000 de mii au murit, iar restul au scăpat sub formă de epave. Mulți morți de la Canal sunt celebri, dar preferatul meu e inginerul Vasilescu-Colorado (vi-l povestesc altă dată).

Lucrarea a început de-adevăratelea în ’74, a durat ani buni și-a costat vreo două miliarde de dolari, la valoarea de-atunci. Pentru comparație, se estimează că autostrada Transilvania o să coste vreo șase miliarde de euro și dracu’ știe câți ani, că deocamdată lucrările avansează cu viteza luminii stinse.

Exploatarea ar fi trebuit să meargă ca unsă încă din ’84, când a fost gata brațul principal (cel de sud), dar de fapt a mers căcăcios rău până după ’92, când nemții au terminat și ei lucrările la canalul de legătură dintre Rin și Dunăre. Nici pe urmă n-a fost mare diferență, că-n anii ăia România fierbea de mineriade și de-alte prostii, nimeni nu venea cu șlepul să se dea p-aici, să-i spargă hoții șlepul, eventual și capul. Abia mai încoace, hăt după 2000, a-nceput comerțul să se miște, când s-au prins transportatorii ”de apă” că au legătură directă între cel mai mare port european (Rotterdam) și cel de-al patrulea (Constanța, mai exact Constanța-Sud). De-aici încolo îl las pe d-l Zeicu (șeful!):

”Măi Mihai – pot să-ți zic pe numele mic, da? – la noi e de muncă, nu de joacă” (eterna părere cum că presa-i ”jucărie”!). ”Păi eu am trafic de nu-mi văd capul, că trec ăștia cu minereu pentru combinatele de pe Dunăre, ăl mare de la Galați, ăla de la Tulcea, pe alumină, ăla sârbesc de la Smeredevo, ăl de la Dunaújváros, al ungurilor, mai e și unul bulgăresc la Ruse, unu’ mai mic; toți trec pe-aici, că n-au pe unde. Nu lipsesc nici turcii, ăștia au treabă cu fierul vechi. Da’ la drept vorbind, grosul încasărilor vine de la transportul de cereale, ca să zic așa: grâul din tot bazinul carpatic pe-aici se exportă, și crede-mă că nu-i puțin” (râde), ”nu-i puțin deloc!”. Întreb dacă există și trafic turistic, și aflu că ”Până la criza asta a voastră, veneau destule vase de croazieră fluvială, da’ acum s-au rărit; oricum eu nu câștigam nimic de pe urma lor, că le luam 100 de euro pe tot tranzitul, și banii de ăștia nu-mi acopeream nici curentul de la ecluze”. Întreb de pescuit, dar domnul Zeicu nu le are cu subiectul (oricum, din experiența mea, nici un șef n-ar recunoaște că merge să dea la pește, chiar dacă are ”microbul”).

Am plecat de-acolo cu următoarea convingere: profesorul Flyvbjerg are dreptate. În cartea lui din 2003 (Megaprojects and Risk: An Anatomy of Ambition) profesorul zicea că megaproiectele, chiar și când sunt funcționale (cum pare să fie ăsta al nostru) nu-și acoperă niciodată costurile de realizare, indiferent de regimul politic care le comanditează. Pe de altă parte, megaproiectele tind să producă bani pe termen foarte lung, adică încă mult după ce ”comanditarul” e oale și ulcele.

Na, că l-am împușcat aiurea. Ce ne facem acum cu autostrada Transilvania?!

acest articol a fost publicat în revista Cațavencii (2011)

duminică, 29 octombrie 2017

Siromașko Liato

Profit cu oportunism de expunerea publică a revistei noastre pentru a povesti următoarea întâmplare: este ianuarie 1990, iar noi, „copiii-eroi ai Revoluției”, suntem trimiși într-o tabără cumva recompensatorie în Bulgaria, undeva lângă Varna. Este inutil să spun că și asta a fost o afacere a Securității. Astfel de tabere au fost oferite României de unele țări europene, iar acolo au ajuns atât odraslele securiștilor (pe post de „copii-eroi” etc), cât mai ales securiștii înșiși, care pe post de „profesor”, care „coordonator”, care „reprezentant al elevilor” (nu glumesc!), care multe altele. Sigur, erau niște rupți în cur, vai de capul lor (ăștia de care știu sigur, care ne-au „coordonat” pe noi în Bulgaria, s-au întors cu patru televizoare, douăzeci de perechi de blugi și două mii de ciocolățele ascunse în bagajele copiilor. De căciulă! Nu mint, eu însumi am trecut Dunărea c-un televizor în brațe. Vameșii bulgari ce verificau trenul ne-au lăsat în pace, au dat din mână a lehamite, dar românii s-au țigănit cu „profesorii” ca la ușa cortului, până nu și-au primit dreptul n-au lăsat trenul să treacă. De aici părerea mea că în această afacere cu Revoluția au fost băgați și securiști mari, și securiști mici – „rupți în cur” – iar banii mari i-au făcut ăia mari. Ăștia mici... ciocolățele!). 

Noi eram în ultimul an de liceu: Bonți, Mangă, Grasu, Limbă, Van, Jegu și cu mine. Marea provocare era să „îmbârligăm” o localnică, chit că tabăra „copiilor-eroi” gemea de fete frumoase, doar că românce, din păcate (era prea ușor!). Jegu a agățat în troleibuz, eu la coadă la merdenele (ce?!), după care ne-am chinuit să obținem de la mândrele noastre (Rumiana, respectiv Stiliana) câte-o invitație la ele acasă, unde, chit că s-ar fi lăsat sau nu cu sex, băieților le-am fi putut spune ce doream, că n-aveau de unde să știe; din partea lor, fetele mureau să obțină o invitație la noi în tabără, unde-ar fi putut face poftele fără să afle părinții. N-a fost să fie. Jubila nemernicul de Limbă, jubila!

Acest text este un teaser. Despre această găinărie securistică și despre altele voi mai scrie, c-un curaj nebun, dat de siguranța că toți cei de-atunci sunt morți.

p.s. m-am întors la Varna în octombrie 1991 și ce era de întâmplat s-a întâmplat în „caravanul” (rulota-butic) părinților Stilianei, care era deja logodită c-un varnariot. „Siromașko Liato” înseamnă „vara săracului” și cade în octombrie.

***

Octombrie 1991: București – Ruse – Varna, cu trenul (multe ore, nu mai știu câte; multe!). Am ajuns frânt, că eram tânăr rău pe vremea aia, nu știam să dorm ca porcul, oriunde și oricând (asta se-nvață în armată). Stiliana mă aștepta în gară, că moa-moa, că bine-ai venit, că hai să ne iubim, că hai la un hotel, la care eu o-ntreb de ce să nu mergem la ea acasă, că hâr, că mâr, păi stai să vezi, Mihai, că eu de fapt m-am logodit. Am rămas tablou. M-am simțit ca ultimul tâmpit, cum să simt dealtfel și acum, i-am zis că ce caut eu acolo, ea nu și nu, hotel, hotel, hotel. Bine, hai la hotel; fiind stațiunile aproape, împrejurimile Varnei sunt pline de hoteluri, nu era problemă, mai ales că sezonul se terminase (v-am zis, „siromașko Liato” înseamnă „vara săracului”, dar nu e nicio vară, evident, i se zice așa la mișto). La hotel, fatalitate! Locuri erau, sigur, dar bulgarii mă primeau pe mine, nu și pe ea: am crezut că mor! Cică eu eram „primibil”, fiind turist, dar Stiliana, nu, c-avea buletin de Varna, că ce căuta acolo? Să se ducă să doarmă la ea acasă, nu la hotel! Până s-apuc să ofer sfânta șpagă, proasta s-a apucat să se ia în gură cu frustrata de la recepție, pe bulgărește, limbă care mie oricum îmi sună destul de răstit și la vreme de pace, darămite la vreme de război muieresc! Verbal, dar război. Am crezut că rămân cu buza umflată, m-am cazat singur, dar draga de Stiliana m-a așteptat afară și m-a dus pe plajă, în „caravanul” (rulota-butic) a părinților ei, care se lăsaseră de inginerie și se-apucaseră de comerț cu cartofi prăjiți, ca să nu moară de foame (tranziția post-comunistă i-a lovit pe bulgari la fel de rău ca pe noi, n-aveți nicio frică! Am multe de povestit din epoca marii bișnițe, ehehe...).

Dar altceva voiam să spun. Am stat o săptămână, m-a prezentat prietenilor ei (inclusiv logodnicului, da), am petrecut cu varnarioții la terase, a fost frumos. Pentru mine. Pentru ei a fost un șoc: fuseseră învățați la școală că românii-s un popor de semi-animale (lasă c-au furat Dobrogea, aia-i separat), ce se-mbracă în straie din piei de oaie, se încalță cu-ncălțări din piei de porc și se hrănesc exclusiv cu mămăligă („caciamac”). De atunci sunt mult mai relaxat când aud șovinisme românești, mi-am dat seama că peste tot în lumea comunistă a fost cam la fel: noi suntem lumina, ceilalți sunt cavernicoli, mai dă-i dracu’.

articole publicate în numerele 40 și 42 ale revistei Cațavencii

Retezat, 1996-2017

Unde e cabana Rotunda: la 1100 de metri altitudine, pe valea Lăpușnicului Mare, cam la 50 km de orașul Hațeg. Drum asfaltat până aproape de barajul Gura Apei, apoi drum forestier, mai mult sau mai puțin rupt (depinde când au trecut pe-acolo camioanele grele, încărcate cu bușteni furați), încă vreo 7-8 kilometri. Cabana e pe mâna stângă, dar nu-i singură: tot acolo, în mica luncă pe care o formează râul, mai sunt Cantonul Silvic Rotunda și Casa de Vânătoare Rotunda.

Când: în 1996, pe vremea când funcționa „cu circuit închis” (orice va fi însemnat asta). După 2001, Academia Română a cedat (împrumutat, închiriat etc) cabana unei firme particulare, care s-o renoveze și s-o bage pe profit, pe motiv că „statul e prost administrator” (nu zic că nu-i!). Firma n-a renovat nimic, a frecat profit din vechea clientelă a cabanei (niște moși, niște regretnici, niște securiști), pân-au murit toți și s-a ales praful, apoi a zidit ușa, a bătut ferestrele în scânduri și-a plecat. După 21 de ani, am trecut chiar prin fața ei (25 august 2017, aproximativ orele 17:30) și-am plâns. Nu mult, doar așa, bărbătește, de fiță, câteva suspine: în august 1996, acolo am trăit chestii.

Miscellaneous: cabana asta s-a născut odată cu mine, în 1971, la ordinul lui Nea Nicu, să aibă unde sta când venea la vânătoare în Parcul Național Retezat (unde vânătoarea era interzisă, ca și-acum). Nea Nicu a vânat ce-a vânat, apoi l-au vânat alții pe el, numai bine ca să se-ncuibe apoi și-n cabana lui (și eu pe lângă ei, dar asta-i altă poveste), și-n final s-o facă moloz.

Important: din pasul Rotunda faci o oră până la Poiana Pelegii, cu mașina, și încă două până la Lacul Bucura, pe jos. Este inutil să precizez că Retezatul este unul dintre cele mai frumoase masive din România (are destui aficionados care, dacă m-ar prinde, m-ar cafti ca la Galați, din cauză că n-am scris „cel mai frumos” în loc de „unul dintre cele mai frumoase”. Și-ar avea perfectă dreptate să mi-o dea p-aia greaua, că Retezatul e-un miracol).

Va urma: suspinele le-am scos la coborâre. La urcare n-am văzut nimic, era deja întuneric; am mas la Refugiul Stănuleți, în amonte.

***

Undeva mult sub Poiana Pelegii se află enigmaticul refugiu Stănuleți. „Enigmatic”?! Da. Pentru că e la distanță total neconvenabilă atât față de barajul de pe Râul Mare (unde, teoretic, ți-ai putea pune cortul, deși nimeni nu mai face asta de ani buni, în afară de undițarii veniți la păstrăvi), cât și față de Poiană, punctul terminus al oricui atacă Retezatul dinspre sud, folosind ca armă doar o pereche de picioare. Pur și simplu, pare plantat în mijlocul a nimic, așa degeaba.

Pare. Doar pare, pentru că adevărul care-i: cândva, acolo forfoteau securiștii, dormeau, mâncau, jucau cărți, mă rog, ce-or fi obișnuit securiștii să facă atunci când erau în misiune (dar în afara programului), n-am de unde să știu. Nea Nicu, locatarul cabanei Rotunda de care ați aflat în numărul trecut, era foarte fricos, zice-se: când umbla la vânătoare era păzit pe trei cercuri concentrice, cum ar veni. Primul cerc era ăla (sau ăia) care umblau lângă el, la un metru-doi (se spune că ăstora nu le dădea muniție, de frică să nu-l omoare chiar ei). Al treilea cerc era compus din câteva sute de „ciobani”, „mineri”, „geologi”, „salvamontiști”, „pădurari”, „meteorologi”, dar mai ales „turiști”, care umpleau toate localitățile învecinate zonei de vânătoare, plus, evident, toate traseele montane; ei fie campau, fie dormeau prin localități, cum puteau. Și-n ziua de azi mai găsești bătrâni care-ți povestesc despre travestiții ăștia de tot râsul.

Al doilea cerc, însă, avea de făcut treaba cea mai grea, adică trebuia să-l păzească pe Nea Nicu fără să-i simtă Nea Nicu, că făcea urât de tot, zicea că-i sperie urșii din cătare, sau ce vâna el. Așa că nenorociții aștia de securiști din „cercul doi” se pitulau cum puteau prin boscheți, în așa fel încât să nu-i vadă Nea Nicu, dar nici dihăniile. Credeți că-i ușor? Eu n-aș putea. Și doar sunt obișnuit cu muntele, oarecum, dar la ani-lumină de asemenea performanță! Totuși, erau și ei oameni, nu duhuri, aveau deci nevoie de momente de somn, de masă, de spălat, mă rog, de minimă refacere. Pentru ei a fost construit refugiul Stănuleți, nu la drum, cum e Rotunda, ci mai acana, mai lăturiș. Îl găsești acum ușor, că nu mai există perdeaua de protecție: brazii care-l mascau au fost tăiați demult, poți să intri și cu camionul de furat copaci din parcul național.

Ceea ce se și-ntâmplă. Șoferii și drujbarii unde credeți că trag peste noapte?

***

Atenție, este vorba de un refugiu salvamont, adică acolo nu ne cazăm așa, când ne vine nouă pe chelie! Un astfel de refugiu este gândit pentru situații de necesitate, pentru cineva mai tâmpit care are nevoie urgentă de ajutor, altfel riscă să dea colțul (eu am fost odată cinevaul mai tâmpit!). Din păcate, prea mulți oameni ajung acolo fără să știe chestii, ba chiar fără să aibă cea mai vagă idee că nu e bine să deschizi ușa și să te rățoiești la Nea Sandu Piratu: „’Ai noroc, bă. Câte paturi ai acilea? Nu te uita, bă, așa urât: ’ai, că-ți dau țuică”.

În ceea ce mă privește, eu mi-am lăsat rucsacul și companionul în poiană și am urcat să dau „bună seara”, la care Nea Sandu a răspuns politicos, dar fără niciun chef (simțise imediat accentul miticist). Am mai întrebat una, am mai întrebat alta, de trasee, de vreme, de cabanierul de la Buta (cunoștință veche...), de dihănii, de cine-i în tură la Bucura și cine la Zănoaga, și, treptat, Nea Sandu s-a îmblânzit. De unde până atunci nu știa cum să scape mai repede de noi („Duce- vă-ți, domnule, la Buta! Într-o oră ați ajuns! Aveți acolo mâncărică, băuturică, camere faine, faceți un grătărel, treaba voastră!”). A venit și tovarășul meu (întinsese cortul între timp), și-a prezentat și el résumé-ul de munțoman (a „prezenta” așa ceva e o artă în sine), iar Nea Sandu s-a domesticit definitiv, a devenit prietenul nostru, iar noi prietenii lui. L-am rugat să ia o bere din provizia noastră, dar ne-a refuzat net („Sunt de serviciu! Dacă se rătăcește careva prin ceața asta?”), așa c-am băut singuri, ceea ce ne-a priit de minune, că veniserăm nebăuți tocmai de la București: 11 ore în mașină, asta usucă rău beregușurile! Nea Sandu și-a făcut un ceai tare și s-a așternut la povești, că simțea el c-o să fie o noapte lungă; n-a fost, și nici următoarele, că veneam mereu obosiți de pe traseu, dar dacă e să pun cap la cap toate serile de povești cu Piratu, atunci da, iese o noapte foarte lungă!

Pot dezvălui doar următoarele: de la nimeni nu înveți mai mult despre munte decât de la cineva care-l cunoaște bine de tot, și pe față, și pe dos (la propriu, că înainte de a fi salvamontist, Nea Sandu fusese salvator minier, adică știe munții și pe dinafară, și pe dinăutru). E unul dintre oamenii în fața căruia ne-am simțit foarte mici, chit că de peste trei decenii ne flendurim încoace și-ncolo prin Carpații ăștia de la noi; la slovaci n-am ieșit, la ucrainieni nici atât.


articole publicate în numerele 39, 40, 41 ale revistei Cațavencii

luni, 16 octombrie 2017

Napoca 15, Cluj

Mă-ntreabă cineva, da’ serios de tot (omul nu le are cu umorul): „Cum adică «patrimonizare» ? Ce vrei să spui cu asta ?”. Mie mi se pare evident ce-i aia patrimonizare, dar pot să mărunțesc termenul, să fie clar pentru toată lumea: adică punere în valoare a patrimoniului. Adică pui patrimoniul să-ți producă bani!

Da, dar unii nu pricep nici măcar ce-i ăla „patrimoniu”; păi, ce-ai moștenit, aia-i patrimoniu, clar! Că doar țara a moștenit și din antebelic, și din interbelic, și din comunism, ca să nu mai zic că și din Evul Nostru Mediu (ăla care-a-nceput să horcăie a moarte abia prin 1848) am moștenit o grămadă de chestii: case, conace, palate, cetăți, biserici, hrube, mânăstiri, castele, tot felul de potențiale „obiective turistice” care acuma sunt nimic, dar în viitor ar putea fi fabrici de bani, dac-ar fi bibilite și băgate în circuit, adică „patrimonizate”. Francezii au trecut prin chestia asta, și nicidecum așa demult cum se crede îndeobște: cam pe la sfârșitul anilor ’50 s-au trezit cu zeci de mii de castele și castelașe cu care nu știa nimeni ce să facă: dărăpănate – erau, proprietarii – sărăciți, statul – sărăcit, interes public – ioc (era vremea proletariatului, ce vreți!). Așa c-au păstrat numai ce era mare (Carcassonne etc) și-au vândut restul, condiționându-i pe proprietari să renoveze, nu să radă tot cu buldozerele și să revândă terenul dezvoltatorilor imobiliari, cum facem noi (și rușii, en passent fie spus). Așa că-n ziua de azi Franța are, anual, vreo 85 de milioane de turiști, iar România doar 9 milioane, dintre care trei sferturi sunt unguri, veniți în vizită la rude.

Napoca 15 este-un restaurant din Cluj, unde-am mâncat eu și mi-a plăcut. Mâncarea a venit greu, dar avea gust de mâncare, nu de fast-food; până să vină am balotat trei pahare de vin roșu, bun și ăla; fata care mi l-a adus mi-a povestit de locul ei de muncă, ce fusese înainte al lui taică-său (ardelenii aștia!): omul făcuse parte din „comitetul de renovare” care luase casa la dereticat, atunci în 1992, parcă, și-o făcuse ce e azi (o mică bijuterie discretă, fără nicio urmă de prost-gust). Tot el fusese șeful de sală în jurul căruia se construise echipa de chelneri ce și-a fidelizat o clientelă „pe viață”, care vine și-acum, și pentru care s-a amenajat un mic loc de joacă pentru toddleri. Nu mai zic nimic!


articol publicat în numărul 37/2017 al revistei Cațavencii

Beach Chalet, San Francisco

Cine crede că Beach Chalet este fiță e un bou! Bine, eu am fost boul, dar asta n-are nicio importanță, că nu știam nimic, eram tăune: cine mai crede, după textul ăsta, că Beach Chalet e fiță, abia ăla este-un... !

S-o iau cu începutul: mi-am împachetat chiloții de baie cu mușchi, să moară dușmanii, mi-am umplut termosul cu limonadă de rodii (rețetă proprie) cu multe cuburi de gheață, mi-am mai pus în bagaj un prosop pufos, d-ăla de-ți vine să faci sex pe el, și-un halat super ’oț, de mătăsică, așa cum au boxerii plini de bani. Plecam să fac baie în Pacific, trebuia să fiu prezentabil ca să pot combina, corect? Citisem câte ceva despre Ocean Beach din San Francisco, dar ca românul, pe diagonală: lungă de vreo 10 kilometri, lată, plină de lume, atracție turistică. N-am băgat de seamă amănuntul esențial că temperatura medie în iulie, pe plajă, e de 12 grade. Celsius, dar nu asta-i important, ci cuvântul „medie”.

Am coborât din mașina lui cumnată-meu, care se strica de râs. Își luase nu numai pulover, hanorac și cagulă, să-i țină la urechi, dar și mănuși. Mănuși, la sfârșit de iulie, când la el în curte se sufoca de căldură și-n tricou! Da, dar el mai fusese pe Ocean Beach, eu, nu. Am făcut pe eroul și am vrut să ajung măcar până la apă, să-mi bag un picioruș, un degețel, ceva, orice! Aș. Cancer. Da’ cancer-cancer, frig ca-n februarie, în București: eram bufoneria ambulantă a plajei, cum alergam ca disperatul, în șlapi, bermude și maieu tetra, cu rucsăcelul în spate, printre toți ăia îmbrăcați ca de schi, încercând s-ajung la valuri. N-am ajuns, m-am întors înapoi (plaja e lată rău, nu ca la noi în Europa), cu labele picioarelor vinete de frig și cu lacrimi curgându-mi din ochi, atât de rău îmi înghețase sufletul: lasă gerul, dar veneau rafale umede de vânt tăios, îngrozitor, despre care am aflat pe urmă că erau aduse de Curentul Californian (un fel de Gulf Stream, dar pe dos: al nostru încălzește pe unde trece, ăla răcește tot).

Efectiv, m-au luat pe sus. Râdeau ca hienele, toată gașca de români expați, dar și-au făcut pomana cu mine și m-au cărat pe scări în sus la Beach Chalet, unde a trebuit să stăm la coadă, exact ca-n restaurantele comuniste. Mi-au scos prosopul și halatul din bagaj, m-au învelit cu ele pentru un plus de haz și mi-au luat un whiskey dublu de la bar, să nu mor din tremurat. M-am îmbătat fulgerător.

articol publicat în numărul 36/2017 al revistei Cațavencii